Ştefan Vlăduţescu: Un eseu despre teoria informaţiei
de Mirela Teodorescu
În ultimele decenii, tot mai mulţi oameni de ştiinţă au fost preocupaţi de felul în care comunicăm, ce , cum, cu cine, de ce comunicăm. Care sunt diferenţele între comunicare, informaţie şi mesaj, care sunt punctele comune lor? Este nevoie să interpretăm/decodificam mesajele pentru a ajunge la informaţie? Au codurile un rol în transmiterea/recepţionarea informaţiilor? Multe dintre răspunsurile la aceste întrebări le găsim în cartea “Informaţia de la teorie către ştiinţă” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002) de Ştefan Vlăduţescu, conferenţiar universitar la Universitatea din Craiova. Domnia sa, ne spune: “Informaţia, precum limba maternă, se învaţă teoretic după ce deja o ştim. Ca să ne însuşim gramatica limbii materne, nimeni n-o poate contesta, presupune că dispunem deja de limba “gramaticală”, limba respectivă deja o vorbim. Gramatica apare astfel ca o teoretizare a vorbirii. Şi pentru informaţie sunt valabile toate acestea, ca de altfel pentru orice activitate curentă. Mai întâi avem idee cum se face un lucru fără o conştiinţă teoretică prea clară şi abia apoi ne lămurim teoria, ca într-o învăţare “learning by doing” “ (pag. 21).
Aşadar informaţia se bazează pe legi, axiome, standarde, metode, principii, fiind un “ansamblu coerent, coeziv şi unitar de semnificaţii gnozice, caracterizate prin noutate, relevanţă şi utilitate, referitoare la stări, situaţii, obiecte, fenomene, fapte, probleme, evenimente sau persoane. Ea nu este o simplă noţiune” (pag. 21).
Ca în orice domeniu ce cere o bază teoretică, şi în domeniul informaţiilor “logica precede orice experientă a faptului că ceva este aşa sau altfel” (L. Wittgenstein, 1991, p.100) . Autorul dezvoltă idea: “Logica modelează spiritul, iar acesta , materialul cognitiv. Diferenţa de amploare şi fineţe între reprezentarea naivă şi reprezentarea ştiinţifică a informaţiei nu vine de acolo că omul naiv s-ar raporta la o realitate naivă, iar omul de ştiinţă, la una ştiinţifică. Nu. Inocentul vede realitatea aşa cum o vede şi savantul, însă acesta din urmă are avantajul de neignorat al unei percepţii diferite. Cine ştie ce percepe are o percepţie mai bună ce se sprijină pe idea şi conştiinţa percepţiei” (pag. 23). Conceptul din reprezentarea naivă este inconsistent, cel din reprezentarea ştiinţifică este productiv şi ofensiv. Cunoaşterea prin concept este “calea regală spre ştiinţă” (Hegel, 1965,p.46) şi ea este de urmat.
După o analiză riguroasă a temelor, ideilor apărute referitor la comunicare, autorul afirmă: “comunicarea apare ca procesul şi rezultatul interacţiunii ce vizează un scop, are loc în mod direct ori indirect, sincron ori asincron, între două sau mai multe persoane şi care constă în schimbul de mesaje, având ca obiect transferul de semnificaţii sub formă de idei, informaţii, gânduri, sentimente etc” (pag. 29).
Separarea informaţiei de comunicare nu este posibilă, autorul prezentându-ne în lucrarea sa argumentări ale mai multor cercetatori în acest sens:”Cand este vorba, în particular, de informaţia tehnică este valabilă o informaţie şocantă “o delimitare între comunicaţii şi informaţii este imposibilă” (Cuilenburg, Scholten, Noomen, 1998, p.44). Henri Wald preciza: “Informaţia se formează în şi prin comunicare” (H. Wald, 1983, p.8). Aşa cum “idea vine vorbind”, se poate spune că informaţia vine comunicând: “comunicarea implică, indispensabil, o (anumită) informaţie” (R. Jakobson, 1973, p.82). În general, cine spune “comunicare” se referă, de fapt la “informaţie” – susţin autorii “Ştiinţei comunicării” (Cuilenburg, Scholten, Noomen, 1998, p.25). Cele două concepte sunt atât de înrudite, incât nicio consideraţie asupra “comunicării” nu poate fi deplină fără o explicitare a “informaţiei” “ (pag. 34).
O cercetare serioasa trebuie să pornească de la un model, o structură care să dea sens investigaţiei ştiinţifice. În istoria comunicării şi informaţiei au fost remarcate mai multe modele. Plecând de la o problema practică apărută în comunicarea pe liniile telefonice, Claude Shannon şi Waren Weaver au definit un model “comunicaţional” prin care s-ar reprezenta orice sistem de comunicare.
Acest model a fost prelucrat de lingvişti astfel:
“O sursă oarecare are de transmis un mesaj. În acest scop trebuie să-l codifice (să-i dea o formă transmisibilă, obiectivă, perceptibilă), lucru realizat de emiţător. Semnalul, forma codificată a mesajului, este transmis către destinaţie printr-un canal. Aici este expus pericolul de a fi deformat de influenţa paraziţilor, zgomotelor. În sfârşit, semnalul este decodificat de un receptor şi ajunge la destinaţie sub formă de mesaj” (pag.39).
Informaţia este un produs ce este destinat consumului. “Nimic nu se produce la întâmplare. Constrângerile ce se iau în calcul în producerea informaţiei vorbesc ele însele despre latura “conformistă” a produsului şi producţiei, despre circulaţia căreia informaţia îi este destinată în vederea ajungerii în spaţiul consumului: acela al receptorilor intenţionaţi (destinatarii, arhireceptorii, observatorii vizaţi) şi al receptorilor involuntari (observatori fără voinţa producătorului)” (pag.60).
Pentru a fi tratată ca o ştiinţă, comunicarea/informaţia avea nevoie de reglementări, autorul ne explică acest aspect: “întotdeauna rostirile esenţiale vor fi întâmpinate cu neîncredere şi tratate cu o suficienţă autotelică, vecină cu nepăsarea şi cale de scăpare spre refuz. Ele necesită alocarea de mari resurse gnozice de prelucrare şi obligă la o concentrare pentru care mai niciodată nu dispunem de destul timp. Cu toate acestea, rostirile esenţiale, precum legile, axiomele, postulatele, teoremele şi principiile, faciliteaza gândirea logică şi stau la baza unor mari economii de efort intelectual. Dacă în ştiinţele exacte o rostire esenţiala este un lucru obişnuit, în cele socioumane invocarea ori evocarea uneia constituie un atac asupra rezervoarelor de încredere ale bunului simţ” (pag. 95). Ideea axiomatizării comunicării aparţine Şcolii de la Palo-Alto devenită simbol. Intenţia întemeierii unei “logici” sau “gramatici” a comunicării în baza unor reguli şi concepte rigide, dar şi prezentarea în cadrul studiului programatic, Pragmatics of Human Communication (elaborat de Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas si Don D. Jackson) a unei definiţii a comunicarii prin intermediul unui sistem de axiome, printr-un set de cinci legi generale constituie afirmaţii suport privitoare la o abordare eminamente rigidă la începuturile ei, însă acestea deschid perspectivele unei abordări generale. Modelul axiomatic al comunicării, elaborat de membrii “colegiului invizibil” nu trebuie privit indiferent de situarea în context, iar acest context este cel al perspectivei pragmatice, al interdependenţei dintre termenii “comunicare” şi “comportament”. Prima axiomă din structura de cinci, enuntate de Watzlawick, Beaven şi Jackson constituie de fapt fundamentul întregului construct teoretic al “noii comunicări” elaborate de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto: “One can not not communicate”. Având la bază perspectiva lui Bateson, care considera comunicarea drept “matricea în care sunt prinse toate activităţile umane”, sau, mai mult un înveliş al bios-ului în care pot fi reunite, în plan teoretic discipline aparent disparate, Watzlawick construieşte premisele unei perspective asupra comunicării ca totalitate.
“Un om informat – ne spune Ştefan Vlăduţescu, este un om puternic. O societate informată este o societate libera şi deschisă, a cărei energie provenită din informaţie apare ca democraţie. Această societate este una puternică şi apărată, stabilă şi consolidată. Explicaţia este simplă: informaţia este o forţă” (pag.36).
Cartea “Informaţia de la teorie către ştiinţă” – de Ştefan Vlăduţescu, relevă o puternică putere analitică a teoriei informaţiei şi comunicaţiei precum şi o înţelegere profundă a mecanismelor, proceselor prin care informaţia se produce, se selectează, se prelucrează, se transformă, se consumă.