Sub cerul divinităţii

de Dan Ionescu

La editura Limes, Daniela Gifu a publicat volumul Eu, tu şi El. Raportul dintre cele trei persoane este acelaşi, de coordonare, dar prezenţa conectorului lingvistic „şi“ induce distanţă între primele persoane şi a treia. Pronumele personal simplu „El“, fiind scris cu majusculă, desemnează pe Dumnezeu. Între „eu“ şi „tu“ ar fi fost o apropiere mai mare dacă ar fi fost exprimate în subiectul „noi“, un plural inclus. Cuplul, insinuat prin juxtapunere [eu, tu], aspiră la un spaţiu aparte de rest. Conexiunea cu divinitatea se datorează „oglindirilor spirituale“, subtitlul volumului.

Proiectată în trei părţi: Eseuri, Fragmente şi Cugetări, cartea, faţă de precedenta, 33, are în prim-plan, într-o frază mai amplă, acumulările pe care autoarei i le-au prilejuit studiile postdoctorale. Factura temelor este însă aceeaşi, deschiderea înspre om.

În prima cugetare, despre legătura, azi, dintre om şi „dumnezeire“, este nuanţat portretul moral al unui bun creştin: „Cine şi-a dezvoltat simţul iubirii, al bunătăţii inimii, al limbii împăciuitoare…, acela s-a fericit pe veci“.

Ideea următoare este inedită: „puţine suflete reuşesc să se desprindă din propria imaturitate spirituală, în momentul părăsirii trupului de către suflet… Înainte de a se înălţa se declanşează trezirea mult aşteptată“. Acest punct de vedere este apropiat catolicismului: pare necesară existenţa unei dimensiuni în care sufletele să deprindă altă viaţă, dar numai în cazul îndeplinirii instanţei de maturizare. Dacă în Purgatoriu, un mediu exercitant, superior discerne, pentru spiritele din domeniu, calea viitoare, înspre infern sau paradis, în viziunea Danielei Gifu, sufletului, pentru a se integra în sfera celor veşnice, nu-i trebuie decât vârstă, adică maturizare. Fără o aclimatizare minimală cu principiile, în speţă, ale lumii prin care a trecut, sufletul va fi captivul unei expectaţii prelungite, nu al păcatului general, ca înainte de apariţia lui Iisus, când toate spiritele, inclusiv cele fără vină, erau legate de scoarţa pământului şi în sclavia entităţii malefice.

Situaţii precum: datorită apei căreia i se vorbeşte frumos, o parcelă de pământ, dobândită prin succesiune, dă roade numai sub lucrul unor oameni buni, nu şi al proprietarului mereu încrâncenat, au un firesc care se ilustrează cu noţiuni de filozofie actuală sau cu text biblic. Un capitol, Inventarul emoţional oglindit de apă, are ca bază filmul realizat de cercetătorul japonez, Masaru Emoto, despre capacitatea apei de a stoca şi reflecta sentimentele, gândurile, cuvintele, rugăciunile şi muzica. Filmul a avut un mare succes în rândul adolescenţilor.

Conjuncţia dintre filozofie, ale cărei unghiuri au naţionalitate: „filosoful bulgar“, „gânditorul japonez“, şi ştiinţă, se realizează prin reproducerea unor opinii ale preotului Arsenie Boca. Iată, de exemplu, cum este văzut şi afirmat, de către părinte, contrastul dintre fiinţă şi răutate: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu să o izgonească din fire, dar cu ajutorul omului, care a introdus-o în fire“.

În cazul Danielei Gifu, remuşcările provin din constatarea trăirii propriului egoism: „Of, iar m-am iubit doar pe mine însămi!“. Exclamaţia aduce aminte de tresăririle în iubire sperată, pe care le marca prin interjecţii de afect, boierul poet, Costache Conachi. Nu este o exclamaţie al cărei sens în mod sincer, să fie regretul de a nu se fi salvat pe sine egolatriei, ci mai degrabă, o semnalare a dispoziţiei de a-şi eroda singurătatea, numai în avansul furibund al unei iubiri armonioase, posibilitate, desigur, mare, dacă eseista n-ar avea o pretenţie cultivată în a-şi evalua companionii.

Există o superstiţie a oamenilor, de a nu vorbi, cu atât mai mult, de a scrie, despre cazuri funeste, ca nu cumva, în viaţa lor, să se infiltreze fatalismul. Iubirea şi consideraţia pentru cel dispărut înfrâng o asemenea îngrijorare în mai multe capitole din cartea Eu, tu şi El.

Cuprinsă într-un destin care părea favorabil – devenise pictoriţă apreciată, după ce în adolescenţă, fusese victima unui viol, o fostă colegă de liceu a autoarei îşi va mărturisi în misive echilibrate, gândurile şi stările avute în apropierea morţii [de curând, aflase că suferă de cancer]: „Noi spunem că moartea este un fenomen firesc, dar când avem presimţirea că este atât de aproape încât până şi răsuflarea ne trădează devenind tăioasă şi stranie, ca frigul iernii nestrămutate, apare frica, această trăire indescriptibilă ce ne împresoară fiinţa. Cine apucă s-o vadă n-o mai poate uita, iar amintirile acelor clipe tulburătoare, unde parcă toate anotimpurile se amestecă fără a mai putea înţelege în care anume se află, îl va urmări mereu, revenind continuu din alte dimensiuni, fără a-i şti ceasul sau clipa, urmărindu-l până la urmă, când va înceta să existe“. Semnul că a fost înţeleasă de către destinatar, se regăseşte în formularea, care denotă şi compasiune: „Încotro, suflete deznădăjduit?“. Întrebarea nu este numai cazuală; poate fi pusă în legătură cu destinul postum al oricărui spirit uman.

Daniela Gifu este un spirit deschis, cu amiciţii în diverse zone ale planetei, după cum rezultă din carte. Eseurile ei, care totdeauna cuprind o secvenţă veridică, autobiografică, implică o tristeţe pe care finalul o anulează. Pildele creştine limitează deznădejdea şi deschid perspective compensatorii, în alt plan, al vieţii de apoi, ca în ilustraţia copertei bicolore: un verde luminos, sugerând tinereţea veşnică din cer, deasupra unui plan negru, ondulatoriu, probabil pământul.