https://blog.revistaderecenzii.com

Îl remarcasem pe domnul Viorel Onilă la o lansare de carte, apoi l-am revăzut în aceeași sală a Bibliotecii Aman din Craiova, în calitate de autor al volumului Amintrile de lângă noi, la prezentarea acestuia publicului din Bănie. Prima impresie contează, rar e înșelătoare. Un observator discret dar atent la detalii, cu o candoare dezarmantă, ședea pe rândul de lângă geam al Sălii Dinu C. Giurescu. Aveam să aflu mai apoi citindu-i cartea că la școala din Curtișoara ședea în rândul de la geam, locul de la geam. Ca un fil conductor, o coincidență ne unea copilăria, revăzându-mă aidoma în rândul de la geam, banca de la geam. Amintiri, oameni, întâmplări, toate au survenit în memoria afectivă a autorului mai pregnant și cu dorința de-a le strânge și oferi publicului, după un hop vital. Ieșit învingător din lupta cu doamna cu coasa, a simțit nevoia de a-și deschide sufletul și bucura de viață asumându-și trecutul așa cum a fost. Cu trăiri intense, emoții, frustrări, năzuințe etc. Am recunoscut în proza sa anii copilăriei și tinereții noastre în peisajul oltenesc, perioada dinainte și imediat după Revoluția din 1989. Istoria unei țări se scrie cel mai fidel prin oamenii ei, prin evocarea episoadelor de viață din copilăria, tinerețea și maturitatea lor. Contează mult descrierile, povestirile, revizuirea trecutului prin astfel de mărturii.. S-au dat pământurile înapoi, hai române, muncește-l! La vreo doi ani s-au făcut asociațiile, …și-au înscris pământurile...Spicuiesc aici la întâmplare din povestirile autorului.  În 2009 se turau motoarele pentru un nou mandat plin de promisiuni. Interviul luat de televiziune unui rudar este oarecum înduioșător, dar și evocator pentru o stare de fapt, căci singura lui avere era cosorul și briceagul. Deși a îmbrățișat o profesie tehnică, autorul are har narativ, iubește viața ce i s-a dăruit și o redă nu doar prin cuvânt, ci și prin culoare, pictura fiind un Violon d’Ingres. Proza sa emoționează iar lucrările îl reprezintă. Amintirile sale ne-au marcat și pe noi într-o anume măsură, acel trecut contribuind la destinul nostru. Anumite trăiri au lăsat cicatrici rău vindecate, episoadele descrise fiind inacceptabile în prezent, atât în școli dar și în societate. O viață-o operă. Autorul e un patriot al faptelor, nu doar al vorbelor. În Amintirile de lângă noi  lumea e descrisă cu-n realism ce include accente pitorești, dramatice, adesea umoristice.

 Un om se salvează de ipocrizia socială prin demnitatea gândurilor și prin fapte. Cuvântul, culorile, sunt pentru toți dar puțini învață să le cultive, să le transforme în artă. Viorel Onilă scrie fără artificii lingvistice, dar scrie cu sufletul, sincer, astfel încât proza sa ajunge firesc la sufletul cititorului. Copilul ce a trăit un conflict interior datorită umilințelor de la școală, și-a depășit traumele cu înțelegere și demnitate. Un soi de filon moralizator se desprinde din povestirile sale. Proza autobiografică a domnului Viorel Onilă are candoare. Puritatea copilăriei sale ne e familiară, mulți am trăit la indigou câte ceva din întâmplările descrise. Lucrurile pe care nu le-a înțeles îndeajuns la vremea respectivă, le descrie și le scoate la lumină. Părinții ocupă un loc aparte în inima autorului și în evocarea trecutului. Tata a obținut calificarea de tractorist în urma unui examen dur. Era cel mai mic din cei zece frați. A înțeles că trebuie să învețe, să se perfecționeze, să ajute pe oricine… Îl lua pe Viorel la câmp și acesta radia de fericire…În 1995 tata obosit prea devreme a adormit pentru totdeauna cu modestie și discreție, lăsând în urmă multe vorbe nespuse și zilele sale netrăite povară mamei mele. Cartea reprezintă o adevăratăfrescă socială rurală, provincială. Mâinile nu se odihneau, satul era viu. În acest univers rural oamenii se respectau, rușinea, cuvântul dat, datoria, erau valori sacre. Se bucurau împreună de fericirea unuia și săreau în ajutorul celui în încurcătură. La nunți ajutau la montatul cortului, pregătirea meselor, erau și ospătari. La înmormântări, la fel. Fiecare voia să moară în casa lui. Își dăruiau câte o plasă de urzici primăvara, să mai schimbe sângele, sau câteva ouă. Nu rămâneau datori; fiica Linei a venit cu opt ouă și câteva felii de cozonac la mama autorului. Voia să nu se facă de râs răposata ei mamă, care le împrumutase de la prietena ei, să facă cozonac.  

 Creația și talentul sunt greu de explicat, multe motive duc la procesul creator. O idee creativă nu se naște din nimic, este fructul unei experiențe, unei trăiri prealabile, având în spate o traiectorie istorico-culturală. Autorul experimentează lumea prin corpul său, prin creier și simțuri. “O zi oarecare”.  Am ajuns acasă pe întuneric, prăfuit și ciufulit, cu hăinuțele murdare, cu buzunarele pline de nuci și mere și cu-n borcănaș cu doi peștișori …Nu știa că era ziua lui, dar a fost fericit, părinții îi oferiseră o prăjitură și o sticluță cu suc, mama întinzându-i un buchet de trandafiri culeși din curte. În “Biletul” ne reamintim de o “bucurie” mai aparte a elevilor de odinioară. Profesorul de biologie avea o palmă mare și grea, parcă era o lopată. La oră bătea copii ca pe fasole…profesorul avea în fiecare clasă clienții lui, despre care știa că nu învățau. Începea un ritual care îți dădea fiori; își da jos ceasul de la mână, tacticos, își sufleca mâneca de la cămașă și scurt, lovea cu palma cum nimerea fața celui de servici, în serii scurte de patru, cinci lovituri. Se mai adăugau ca bonus câteva “castane” executate cu oasele proeminente de la pumnul strâns, iar ca desert îl trăgea de perciuni până se ridica în aer de durere pe vârfurile tenișilor. Urma ultima figură: trasul de urechi concomitent cu răsucirea lor până când nefericitul se lăsa în genunchi de durere și acolo rămânea. Ca un avertisment pentru ceilalți, profesorul șuiera printre dinți: hirețiaireacu de viței, de ce nu învățati, mă? Nici de fete nu avea mai multă milă, le trăgea de codițele împletite până le smulgea bentițele și fundițele și le arunca pe jos… Legat de acest aspect al bătăilor, a rămas nelămurită printre elevi dilema: care profesor bătea mai bine, mai cu temei? Profesorul de biologie sau distinsa doamnă de chimie, și dânsa o navetistă convinsă. O figură aparte făcea profesoara de istorie-geografie. Ea nu ne bătea, ea ne certa. Durerea și mai mare a constat în faptul că după ce salvase pe doamna învățătoare găsită în autobuz fără bilet, (copilul oferindu-i biletul său) aceasta nu doar că nu îi este recunoscătoare în vreun fel, ci se face că nu îl mai cunoaște. Elevul cu suflet bun, bine intenționat, a fost răsplătit cu umilirea în public și câteva șuturi primite de la controlori.  Nici leul pentru bilet nu mi l-a mai înapoiat, se plânge copilul obidit. Un leu conta, căci atât primea Viorel de la părinți ca să cumpere șapte biscuiți seci de la magazinul sătesc din stația de autubuz. Era gustarea mea pentru o zi la școală, să nu mă ia amețeala de cap, …era leul pe care mi-l dădeau părinții mei să pot să învăț carte, să mă fac om. Mai târziu am înțeles că atunci, în acea zi ploioasă de martie, în acel autobuz de navetă Curtișoara-Slatina, se terminasse copilăria mea.

În povestirea “Ciuciu Ion” autorul evocă figura celor doi colegidin banca întâi, unul care visa să devină șofer de autobuz, altul mecanic de locomotivă. Primul chiar și-a îndeplinit visul, spune autorul. Oricine venea de la țară la oraș era obligatoriu prost, altă variantă nu era. Ca elev al liceul Ion Minulescu din Slatina, l-a avut coleg pe Ciuciu Ion, mic de statură, ce avea un statut mai special, i se permitea orice, nu era pedepsit, pentru că era mult mai mic decât noi ceilalți. Profesorul meu de atelier, Trașcă Ștefan era un tip cu o ținută impecabilă, tot timpul proaspăt ras, cu părul negru dat pe spate, mustață bogată, aranjată la micron, cămașă și cravată peste care purta un halat albastru cu două pixuri în buzunarul de la piept, avea un tic: din când în când amenința cu umărul drept și întindea scurt gâtul în față era semn rău…Muream de ciudă, palma a fost așa de tare încât s-a auzit și de pe terenul de sport, au crezut că s-a spart un geam, și chiar acum când scriu aceste rânduri parcă simt pe ceafă arsura de atunci… Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat a continuat: Dacă te apuci să faci un lucru, fă-l bine, așa cum trebuie, dacă nu, mai bine nu-l mai faci, nu te mai apuci, dă-l dracu cu mama lui! Am ținut minte. Poate de aceea am ales să mă fac inginer mecanic. Viorel Onilă la terminarea facultății a avut dublă repartiție, în cercetare la un institut din București și în producție la Slatina, unde a și condus Fabrica de țevi.

Însingurarea oamenilor și viața plină de lipsuri ar trebui să ne zguduie nepăsarea și trezească semne de întrebare. Trauma a fost generațională și ne-a afectat pe toți într-un moment sau altul. Autorul își amintește cum învățătoarea bătea cu rigla de lemn până se rupea, acasă înghițeam cu noduri mâncarea, cu lacrimile în gât. Cu mânuțele umflate mângâiam cățelul…Câți nu suferă în tăcere și nemângâiați de nimeni, măcinați de suspine? Atunci ca și acum, compasiunea adulților și vigilența poate fi o rază de lumină în celula tristă a celui afectat de umilință, violență fizică și/sau psihică. Coșmarul acestei realități (vizibile sau invizibile) se cere eradicat, ține de nivelul nostru de civilizație, de empatia umană. Ființele seamănă cu pietrele prinse în vârtejul timpului trecător. Unii se aranjează cu fricțiunile vieții cotidiene și sfârșesc prin a-și neteji colțurile, acceptă existența așa cum e. Alții se pot distruge. Dar toți sunt prinși în același torent, în dificila problemă a înțelegerii, toleranței sau intoleranței. Viorel Onilă și-a păstrat propria lumină, dovedindu-și capacitatea pe multiple planuri. Sistemul său de valori își are rădăcinile în simplitatea și curățenia vieții trăite cândva la Curtișoara, acolo unde oamenii se pregăteau o viață pentru un sfârșit demn. Viața si moartea în mintea țăranilor; nu se luptau pentru întâietate, aveau fiecare rostul, locul și timpul lor. Ceasul era înlocuit de poziția soarelui sau a lunii pe cer. Înțelegeau cu mintea lor când urma vijelia, ploaia sau piatra. Oamenii nu se strigau pe numele lor de familie, ci pe numele mic. Ioane, Gheorghe, vezi că mâine tai și eu porcul!  Fiecare avea un al treilea nume, fiecare era al cuiva și erau mândri de acest apelativ. Ochiul meu încă mai caută pe cer ploaia care transforma colbul de pe uliță în ciocolată caldă printe degețelele copiilor…, iar sufletul meu tânjeste încă după o gură de cozonac făcut cu ouă proaspete de la țară. Zâmbesc, amintindu-mi că ne-a recomandat să degustăm chec-ul realizat de soția sa la finalul lansării de carte. Era delicios, doamna folosise cu siguranță ouă proaspete din gospodărie.

Prădătorii nu cunosc orizonturi istorice, doar fac alianțe economice cu cei ca ei și nu au alte motivații decât cele ce țin de apetitul pentru putere și bani. Ei nu sunt nici de dreapta și nici de stânga, nici din sud și nici din nord. Ei nu au istorie, nu construiesc nimic și mor fără să fi deschis vreodată ochii să îi privească pe cei din jur. Prin compartament se situează la marginea umanității solidare. Indiferent de masca lor ideologică sub care se ascund, în forul lor interior sunt motivați de o furibundă aviditate pentru succes, beneficii, bogăție, putere personală. Terminând lectura volumului Amintirile de lângă noi m-am gândit la prima impresie. Am senzația că Viorel Onilă este la polul opus acestor oameni, că umanitatea sa este veritabilă și adâncă. Rezemat de stâlpul casei, cu ochii la florile albe din perii și lăstarii din via de la boltă, gândeam că era semn bun, vom avea și anul acesta fructe, poate vom face și vin. Cățelul își aștepta porția, cocoșul începuse să cânte, o găină tocmai făcuse un ou… Da, mai este o speranță, mai e și mâine o zi, nota în martie 2024.