https://blog.revistaderecenzii.com/

Orgolii rănite este ultima apariție editorială a doamnei Mariana Udriștoiu. Citisem în timpul pandemiei una din cărțile sale, însă întâlnirea fortuită cu autoarea mi-a întregit oarecum imaginea personajului ce mă intrigase la prima lectură. Să mă explic, din dorința de a fi sinceră față de mine și față de distinsa autoare. Prea multele epitete folosite în descrierile ținutelor vestimentare, precum și hiperbolizarea unor gesturi banale aduse la rang de artă, mă obosiseră oarecum. Gândeam că un bărbat nu ar fi capabil deloc de astfel de observații și detalii minuțioase ce au importanță doar în mintea femeii obsedată de frumos și „trențe”. Încercam să fiu în pielea femeii, autoarei, să înțeleg esența, originea acestei laturi legate de perfecțiune, frumusețe și cochetărie oarecum desuetă. E greu și uneori imposibil să fii în pielea cuiva, mai ales când nu ai avut conștiința frumuseții fizice vreodată, nu ai fost nici blondă, nici cu aspect de porțelan, nici n-ai avut vreodată priviri de smarald, ci de… cărbune. Însă, numai cine nu vrea nu se poate apropia cu sufletul de un semen, în ciuda diferențelor. Te pui în pielea celuilalt și abia atunci înțelegi, prin iubire, faptul că frumusețea e un dar, la fel cum poate fi o povară greu de purtat, precum un stindard, până la moarte. Orgolii rănite, o poveste tip nuvelă cu personaje puține, accentul fiind pus pe cei doi protagoniști, Ionică și Mariana/autoarea.  O literatură proprie, autobiografică, cu detalii semnificative ce țin de tinerețe și iubire, cu fapte veridice. Un selfie sentimental, o autoanaliză a labirintului de gânduri obsesive, tip spovedanie. Un conglomerat de pietre rare într-un caleidoscop.  

„Nu simți ce singuri am rămas pe lume, de când iubirea nu mai e cu noi?” Visul tinereții rămâne vis. Și de-ar vrea să uite, nu poate, nici nu vrea să uite ceva. Viața se scurge ca un val de apă, și vine-o vreme când la masa vieții ți se așază alături de pelerinii gândului toți anii cei buni, cei nebuni de frumoși. Și încep să-ți soarbă din lumina verde a ochilor, să-ți mănânce, fărâmițând-o, azima inimii. Vine vremea când te împaci cu trecutul și cu tine însăți, căci numai astfel, prin confesiune sinceră îți găsești liniștea. Unde-s timpurile când adormeam cu poezia, unde-s timpurile când alergam flămânzi prin librării după cărți noi, versuri în special? Unde-i vremea când un vinil/disc era un trofeu de preț? Autoarea se destăinuie cu simplitate și noblețe, oferindu-ne sufletul bântuit de melancolie și ideal. Cred că uneori e bine să mai scriem o scrisoare de dragoste cuiva. A pus pe hârtie frământările, amintirile, afecțiunea și iubirea nutrită pentru EL, pentru fiu, pentru cei dragi. Efemerida existenței, scrumul iluziilor. Auzim în ultimul timp vorbindu-se tot mai des de depresie, de dramele psihice. Fiecare om are necazurile lui, tensiuni, eșecuri, neînțelegeri, boală, doliu etc. Dar mai sunt și zile fericite, nu ne putem plânge mereu, nici arăta nemulțumiți. Mâna stângă rănește, cea dreaptă vindecă. A iertat, dar nu a uitat. Să ai sufletul în ordine, ce ideal frumos! Poate astfel a luat naștere și confesiunea Marianei Udriștoiu.  Pentru că simte nevoia să mulțumească binecuvântărilor vieții, acelor ființe dragi ce i-au ocrotit anii copilăriei și tinereții, recunoscătoare pentru anii de iubire trăită alături de Neluțu, poetul, cel care a făcut-o să cunoască maternitatea, considerându-l pe atunci sufletul pereche. Dar mai cu seamă cred că este recunoscătoare vieții și celor care fac parte din universul său, inclusiv celor necunoscuți care-i vor citi Orgoliile rănite sau Melancoliile recent apărute. Pandemia a fost un prilej de reculegere, autocunoaștere, izolare în scris și aduceri aminte. Toți fac parte din sufletul ei sensibil, căci viața-i o construcție cu multe cercuri suprapuse, așa cum arată trunchiul tăiat al unui copac, cu cercuri concentrice. Neluțu, studentul cu ambiții poetice și dornic de o carieră în domeniul literar, provenea din natura Gorjului, era solar, dezinhibat și cu o libertate ce-l domina instinctiv din interior. Probabil a rămas tânăr și îndrăgostit mereu, cu aceeași filosofie de viață. Toate cercurile concentrice nu ar fi fost posibile fără forța universală ce face posibilă ecuația devenirii personale, prin luptele și reușitele noastre. Trecutul e trecut. Dar nu-l putem ignora. Anii ce-au urmat după căderea comunismului, crizele succesive politico-economice, bulversarea oamenilor trecuți într-o societate fără merci ne-a afectat și sufletele devenite pragmatice, adaptate precum plantele, de nevoie, mediului. Prieteniile nu mor niciodată, nici iubirile adevărate, doar că ambele se construiesc încetul cu încetul. Ea petrecuse cele mai frumoase momente lângă  tatăl său, un bărbat frumos, cu o meserie artistică, croitor de lux, cel care îi insuflase gustul pentru eleganță și precepte morale specifice epocii. Femeile din neamul ei, mama, mătușa, bunica, sora, au rămas exemple de devotament și bunătate, supuse fiind unui cod nescris al demnității, ambiției de a trăi corect și departe de griji materiale. Descoperise în ea o ambiție afectivă. Nu se sărutau pătimaș, nu vorbeau de sentimente hiperbolizate chiar și atunci când zvâcnirile virile ale trupului trădau. Citez din confesiuni. „Armonia firească oricărui început. O stare de liniște, de încredere, bucurii înduioșătoare, elanuri moderate.”

Singurătatea te îndeamnă la dialog și acesta nu poate fi decât  cu tine însuți. Omul își punctează viața în funcție de evenimentele ce l-au marcat…deși cele mai importante sunt/rămân nașterea și moartea. Iar în cazul femeilor, aducerea pe lume a unui copil. Visăm adesea cu ochii deschiși; dar fără visare, ce-am fi oare? Unii au curajul să se arate așa cum sunt, chiar la vremea ghioceilor la tâmple. Trăisem vremuri cu restricții specifice cortinei de fier, dar sufletele ne erau mai deschise și altruiste. Gândesc că viața-i făcută din bucurii/fericiri trecătoare, dar ușor de reținut în suflet. Cele mai mari sunt adesea iluzii și ne arată și reversul medaliei, când trec. Ferice de cei care-și fac bilanțul și-s mulțumiți de ei! Adevăr grăiau bătrânii când ziceau că un singur lucru nu-l mai regăsim niciodată, tinerețea. Neluțu emana o certă atracție fizică ce ținea de aspectul său boem, purta plete, avea…umeri rotunzi…și ceva misterios. Cu el se simțea protejată, își căuta drumul ghidându-se după raza de soare, iubirea pentru El. Urmează căsătoria liber și ipocrit consimțită. Fericirea este o stare de spirit, dar fericirea care nu depinde de cineva sau ceva este simbolul înțelepciunii, este egală cu iertarea, egală cu iubirea necondiționată. Când iubești, trăiești, în rest exiști. Unii sunt de părere că n-ar exista fericire, existând doar posibilitatea de a fi fericiți în fiecare zi, și pentru asta sufletul trebuie educat pentru a-i trezi grandoarea.  Virginitatea nu mai e o virtute, ca pe timpuri. Este doar o etapă de tranziție. Bărbații sunt atrași de ce văd, femeile-s fascinate de ce aud. De aceea ele se dichisesc, sunt cochete și vor să placă prin frumusețe, pe când ei caută cuvinte pentru a cuceri. Tensiuni subtile țineau de apetitul sexual, dragostea. Dar pentru tânăra de atunci erotismul și dragostea integrau tot ce suntem și deținem. Poți face dragoste privindu-te, mâncând, conversând, privid cerul sau marea. Episodul de la malul mării este chiar memorabil în acest sens. Fantezia ei înnobila etic și estetic actul dragostei.

Credincioșii preferă să vorbească de dureri cu Dumnezeu, nu cu oamenii. Mariana Udriștoiu îndrăznește. Fraților, păziți dragostea, că dragostea e Dumnezeu! spunea părintele Damian. Afecțiune și stimă, un amor cuminte, tandru. Când ești fragil, sensibil, simți totul mai intens, simți totul în jur. A reînvia trecutul, e salvator sau toxic? Trebuie să ajungi la apogeul unei dureri pentru a fi capabil de un salt psihologic. O fereastră deschisă în trecut e o alta deschisă în prezent. Autoarea are curajul vulnerabilității; e groaznic să fii singur când ești în doi. Bucuriile devin colivii triste de poeme, corăbiile pline cu aur, scufundate. Își construiește o lume a sa, de cultură, refugiindu-se în clasici pentru a evada din cotidianul sordid și frigul instalat în cuplu. A lăsa pe cineva să plece poate fi o dovadă de dragoste, deși  simte o nedreptate erotică profundă, simțind că a părăsit-o ca pe un țel care și-a pierdut interesul, valoarea. Deși o copleșise tristețea, nu poate purta pică și evită grosolăniile, vulgaritatea.  Călău și victimă; jucaseră roluri reciproce cu viclenie de șarpe, făcându-se că trăiesc normalitatea unei căsnicii fericite. Căsnicie=caznă.  Din nefericire poveștile de dragoste nu-s eterne. Ravagiile unei rupturi, cum să le explici? Uneori șarmul bărbaților constă tocmai în renunțarea de a vrea să seducă sexul slab. Iubirea adictivă arată dependența, teama de-a nu fi singur și lipsa echilibrului interior. În loc să ridice vocea, ea ridică valoarea cuvintelor, a demnității rănite. În ochii tinerilor vezi scântei, în ai bătrânilor lumina ștearsă și cel mai adesea, tristețe. „Dorul! Nu cred că trece niciodată, amintirea e un permanent dor”/Ileana Vulpescu. Nu poți biciui o felină. Liberă ca o pasare în gândurile sale, dar legată ca un pușcăriaș în cușca propriei vieți, destinul. Exaltarea și-o manifestă în scris, în gânduri, hiperbolizând „nimicul”, banalul. Energia psihică, voința, orgoliul, fac posibilă supraviețuirea chiar în condiții vitrege, după rupturi dureroase. E ora eliberării prin cuvânt, scrie versuri, scrie proză lirică. Scrie pentru că i-a plăcut să citească, pentru că îi plac cuvintele. Lipsa de memorie e fantastică la mase, nu și la individ. Mariana Udriștoiu nu-și ridiculizează, nici denigrează „inamicul”. Neluțu& divorțul; relativism moral, lașitate, impostură?!? E timpul lucidității. Cine se ascunde sub masca ei, dar a lui? Cartea e cea mai fină daltă ce-ți sculptează mintea. Omul introvertit, intuitiv, emotiv și critic e cel mai rar tip de personalitate, afirma Carl Jung. Fantomele trecutului atât de drag o bântuie, dar viața e ca mersul pe bicicletă și trebuie să avansezi ca să nu-ți pierzi echilibrul. Orizontalitatea vieții și verticalitatea spirituală. Dragostea nu controlează și nu constrânge. Autoarea este și se dorește o minte lucidă, luminoasa, fidelă conceptelor sale…

Maniile nu-s toate fobii, ca servirea ceaiului etc, ci sursă de plăcere. Spontan el, calculată ea.  Ambii seducători. Ionică venea dintr-un sat pitoresc din Gorj, unde singura distracție era plictiseala zilnică din curtea plină de flori. Vegetația, boarea, energia locului, parfumul sălbatic, neîmblânzit al naturii rurale, nu avea să le mai regăsească vreodată, iar tânărul poet nu se putea desprinde de acolo.  Cel mai bun lucru ce ni se poate întâmpla în viață este invizibil, ca iubirea. Până și boala este invizibilă. Lumea iubește mai intens în condiții vitrege, în condiții de război sau după o boală, pentru că spectrul morții e aproape. (Bătrânii ajung înțelepți abia atunci când dau în mintea copiilor, maturizarea însemnând să-și recapete seriozitatea pe care au avut-o la joacă când erau copii/Nietzsche). Copilăria, cea mai serioasă parte a vieții, e primăvara ei. Copii au nevoie să știe că nu vor fi niciodată neglijați sau lipsiți de dragostea părinților. Nu-i ușor să fii regină/mamă. Destinul actual al fiecăruia este rezultatul trecutului nostru. În aspectul fizic obținut de la părinți moștenim anumite însușiri. Ochi de smarald. Ochii și simțurile, uzate pentru a vedea invizibilul. Întâlnirea cu marea. Apa are memorie. Autoarea are ochi verzi, de apă. Cu toții suntem niște nestemate, diamante, dar puritatea lor nu se poate observa niciodată la suprafață. Când admiri ceva, pe cineva, un peisaj, ești sensibil și receptiv, în minte intră lumina, te simți regele lumii…

Cu simțurile acutizate, autoarea Orgoliilor rănite caută poate și o scuză; dorise o viață citadină si o casă numai lor, departe de influența socrilor gorjeni. Împlinirea, satisfacția, fericirea, stau în încredere reciprocă și-n susținere, deși tot mai rar auzim de așa ceva. Principialitatea excesivă, perseverența și conservatorismul duc la demență, deși aceasta nu apare niciodată brusc, afirmă specialiștii. Vor ca alții să li se adapteze lor, se tem de schimbări…Mă sperii cumva, gândind la  generația părinților mei și la cea a decrețeilor, cei care posedă încă aceste „calități de modă veche”. Suntem potențiali demenți/fără minte!? Lumea e cu dosu-n sus, valorile-s acum defecte!?  Cu cât încerci mai mult să-ți eviți destinul,  cu atât te duci mai viguros în el. Egoismul e o virtute ce face parte din filozofia unora. Lumea e plină de nefericiți ce vorbesc despre fericire… Adevărul e o flacără atât de luminoasă încât mulți nu-i pot suporta lumina, alții închid ochii să nu-l vadă, iar alții fug ca să nu fie arși. (Goethe). Fusese ea fericită? Cu siguranță, da, în măsura modestă în care căsătoria permite să fii. Declarațiile, jurămintele de iubire și taina sfântă a unirii sunt doar pentru o perioadă, când focul arde cu vâlvătaie. Abia târziu va zice: ce aproape te simt, acum că ești atât de departe! La betise c’est pas son fort, zic francezii referindu-se la capricorn (zodia autoarei). Piatra care stă prea mult în apă prinde mușchi. Suferința proscrișilor sentimentali, sentimentali ca sucul concentrat de fructe, mai bine zis de romantism! Povara grea a dezamăgirilor mulți nu o mai simt când beau șampanie și înfulecă bomboane de ciocolată. Cu ceai și fursecuri, e mai greu…  Memoria ei e bună, prea bună chiar. Există stofă de martir? Cultura nu-i altceva decât drumul spre libertate. Dacă nu citești un timp, înțelegi abia târziu. Nu trebuie să înveți să scrii bine, scrisul e doar o consecință. „Ce școală-naltă-i bătrânețea, e cea din urmă facultate, în ea înveți nu cum se-adună, ci cum se lasă-n urmă toate”. Oamenii muncesc, visează, până când într-o zi se odihnesc sub pământ.

Autoarea  nu se vrea moralizatoare, doar se destăinuie, se iartă și iartă, apreciind tardiv și soacra, și pe… toți. În definitiv, dragostea nu are nimic de-a face cu căsătoria sau cu sexul. Ierți și chiar dacă ai fost pus la probe și încercări, important e să nu te alimentezi din resentimente. Să păstrezi pică e ceva uman, la fel ca iertarea ce este umană ca și greșelile noastre. Toleranța e de rigoare, ca și compasiunea și înțelegerea. O retrospecție uneori sărată, alteori prea dulceagă a trecutului. Se întrece pe sine în descrieri, simte că-i o teribilă greșeală să-și discrediteze „inamicul” și familia acestuia, caută o justificare pentru scrisorile lui, găsite ascunse în casa socrilor.  Preferă să tacă, să calmeze, să aștepte…fără să pună imediat paie pe foc, nici lucrurile la locul lor, gata să aibă o explicație fățișă. Curtoazie de cuplu? În societate, curtoazia interzice să spui anumite lucruri, adevăruri. Cuvintele sunt ferestre sau ziduri. Când două culturi sau două ființe din medii diferite sunt puse față-n față, pot provoca un conflict, uneori grav. Căci și de au găsit modalitatea de „înțelegere”, fiecare individ păstrează în el valorile (culturii) de origine. Fie te obișnuiești cu răul ce duce la dispreț, izolare și mai rar la resemnare, fie luptă ambii pentru o căsnicie fericită. Adevărata unire în căsnicie e lucrarea anilor ce urmează, lupta cu provocările și pericolele exterioare ce erodează cuplul. Împlinirea, „fericirea” și satisfacția de lungă durată stau în încrederea reciprocă și susținerea „jugului” la care s-au înhămat. Căsnicie-caznă, trudă. Veselia, voioșia, liniștea sufletească, sunt elemente puternice de sănătate. Nu există vârstă potrivită pentru a fi fericit, deși una este la 18 ani și alta după 70. La tinerețe vrei să fii adorat, vrei casă frumoasă, afirmare profesională și un soț bun. „Ce Dumnezeu a legat, omul nu dezleagă!” Despărțiți ca insula în mare, separată la suprafață dar conectată în profunzime. Memoria este o ființă vie. Împlinirea omului e profund subiectivă. În viață toate-s rânduite; „tot răul așteaptă binele și tot binele așteaptă răul.” Trebuie să știi a da pagina, trebuie să fii puternic pentru a continua. Cineva făcea referire la oreille vierge/urechea virgină. Când un bărbat schimbă femeia, e pentru că-i trebuie/caută o ureche nouă care să-i asculte poveștile. E cazul poeților și cuceritorilor. Don Juan era interesatde o femeie atâta timp cât îl asculta, apoi pleca să găsească altă naivitate, altă credulă.

Sunt frumoasă? părea să întrebe când se arăta grațioasă,  cochetă, când punea preț pe rochițele drăguțe și brățările multicolore… Simpatică și inteligentă poate însemna mai mult decât ești frumoasă. Frumoasă și nefericită, adesea. Memoria e o componentă a inteligenței umane, un trecut care nu trece. Se pierduseră într-un ocean de tandrețe, unul lângă altul, îmbrățișați, și ea credea că asta face mai mult decât s-ar fi „amestecat” fizic. Trei ani împreună, în care a dorit „o lume” după chipul și asemănarea lor. O trestie gânditoare. Nu poți să urăști pe cineva înfrânt, care fără tine nu va mai fi niciodată întreg. Nu poți fi departe atâta timp cât ești în inima cuiva. Întoarcerea adesea e un semn de prost gust. Sau de nebun, de zăltat. Cum să vii și s-o iei în brațe, să râzi ca și cum ești același  îndrăgostit student? Iubesc pasiunile frumoase, oamenii sinceri și cinstiți. Mariana Udriștoiu nu-și trădează propria persoană. Fusese pură, nu și naivă. Căuta suflet mai mult decât trup, deși îl tachina cu blândețe feminină. Bucuria și durerea sunt binecuvântări, cred unii. În acest caz autoarea este o binecuvântată! Ionică nu fusese atât de inocent cum părea, nici dezinteresat, se servise de ea. Dar emoțiile trebuiesc trăite și probabil le trăiseră din plin, chiar dacă la intensități diferite în cei trei ani. Cei care-ți aduc luna de pe cer, nu-s mereu și drăguți. Fetele erau crescute și educate în ideea de-a fi cuminți, responsabile, studioase, să nu-și facă părinții de rușine. Forța ingenuității. Ține cu dinții de visele sale, orgoliul fiind o parte a luptei tacite în domeniul competiției, creației, ține de „recunoaștere ”. Ea știa că-i mai ușor să jignești, conștientă că nimeni nu-i 100% perfect. Rănită, refuză totuși un comportament vulgar, inadecvat. Nu te vâri cu de-a sila unde nu ai loc, nici nu forțezi sentimentele și deciziile cuiva în numele iubirii. Doar debilitatea de caracter e un defect ce nu se poate corija.

Mariana Udriștoiu rămâne o incurabilă visătoare.  Proza și poeziile sale vorbesc despre introspecție, iubire, moralitate, educație și lupta pentru devenire. Sunt căutări în propriul labirint. Folosește adesea un limbaj fort sentimental, dar rafinat, esențial pentru autoare, care trăiește o exaltare a cuvintelor în funcție de fibra sa sensibilă de femeie frumoasă cu ochi ca marea, de smarald. Contemplația sa poate fi ruptă de cruda realitate, dar rezonează cu propria-i ființă și crezul despre viață, datorie, iubire. Amintirile „mai trec prin ea din când în când ” și  deschid poarta spre tezaurul îngropat, tinerețea sacră. Sunt mărturii intime, inevitabil subiective. Eșecul e ceva normal, dar puțini vor să-l recunoască, cei orgolioși mai ales. De la Ceptura Prahovei, la Buzău și Craiova. Aici am descoperit-o la un eveniment cultural, însoțită de un tânăr bine legat, sensibil, delicat. Instinctiv am știut că-i era fiu. Chipul mamei radia lumină lină, și detaliul  ce mi-a atras atenția nu a fost taiorul doamnei, a fost ceva duios și nobil din privirea de-un verde pal. Acum știu că un suflet spovedit este unul împăcat, ce radiază lumină. Am întâlnit o ființă bogată. Păstra în portofel o poză a iubitului și a copilului nou născut. Miracolul se trăiește, nu se explică. La fel și iubirea!