https://blog.revistaderecenzii.com

II.

Spre Lisabona

---

Pustiu curat, cu pietre ’ntre stejari
De plută chinuiți și despoiați.
Ici-colo doar o trâmbă de fânaț.
Colibe sânt cât omu ’n ele, mari.

Prin șanțuri numai, cresc semănături,
Femei culeg ce iarbă dete Sfântul;
Abia ’n deșert li mai auzi cuvântul
In pacea tristă a rarelor păduri.

Ce-ar fi—mă’ntreb privind-o câte-odată,
Din toată țara asta de granit
Fără de mersu-ți bleg dar socotit,
O măgăruș, făptură calomniată.

Ziua ne găsește departe către hotarul de Vest. Dealuri de țernă roșă răscolită, care chiftește de apă, se desfășură într’un larg amfiteatru. Prin contrast, depărtările umede par de un albastru adânc. Alături stejarul-plută mănâncă dealul și la picioarele lui iarba, acum înaltă, mătăsoasă, se încovoaie la suflul dimineței. Frumoase sămănături de grâu în șiruri, foarte înaintate. Piatra sură, roșie iese la iveală însă în păreți întregi ori în fărâmături risipite, printre care se strecoară țepoase tufișuri, pe când alături chiar toată întinderea e proaspăt verde și câte un mănunchiu de flori rose se ridică timid. Case albe, galbene, cu coperișuri roșii, flancate une ori de turnulețe crenelate, arată, în acest despoblado, vre-o fermă, și din cantoanele căii ferate pe fundul vetrei roșii de foc se desfac copiii mulți, pe jumătate goi, cu speriatele căpățâni rotunde, brune. Câte patru cinci măcar, la fiecare casă. In cărticica de alături persicul și zarzarul surâd. Câte un podeț e lucrat ca pe vremea Romanilor.

Iată o gospodărie țerănească, Măgărușul stă la disposiție, ciulind urechioaiele la orice zgomot. Femeia în fustă învoaltă neagră, pe cap cu o broboada cu țuguiu, de aceiași coloare; omul în haine albastre de muncitor. Feței oacheșe, severe, adânc sculptate, cu ochii negri foarte vii în cari tremură’ o flacăra de bunătate: pretutindeni tipul lui „Tata Traian”. Câte o admirabilă băbuță ca tăiată în chipăros cu gura-i suplă înăuntru și ochii duioși. Fânul măgărușului, cu îngrijire clădit, e protejat la basă cu împletituri, și tot felul de petece sânt aruncate de asupra lui ca să-l apere de umezeală. Bestia bună trebuie hrănită onest: ei un atât de docil camarad!

Pe alocuri, tot câmpul e acoperit de florile roșii, amestecate cu tristei puncte galbene; câte o largă Departe, o geană de senin se încearcă pe culmi, înalte desișuri de ceia ce parei dughie înspicată.

O zidire de fermă se prelungește cu zidul alb, jos, fără deschizături, supt țiglăria greoaie. De-a-floare albă își deschide ochiul în iarba din față. supra ciudate ogeacuri cu basa puternică. Intr’un loc bucătăria de vară se presintă ca un moșiroiu de piatră cu îngusta deschizătură înegrită. Ciudați copaci înalți, rotunzi, lucii, de pe cari scoarța se des face în fășii; frunze tari, neschimbatei de iarnă, atârnă pleoștite.

Tot fondul zării se desface acum într’un zimbet de soare nehotărât, pe când norii apasă încă asupra muntelui. Puncte albe lucind la soare arată casele răzlețe ale unei țeranimi care nu formează sate. San Vincente. De-asupra fermei, un porumbel umflat în pene supraveghiază. Alții se rotesc de-asupra acoperișului. Doi țerani, suiți pe același cal, pornesc la drum. Vite grase, puternice, cu coarnele vânjos arcuite, privesc din marii ochi negri. Putem privi cât voim. Trenul merge destul de comod pentru aceasta. „O linie puțin cercetată”, spune conductorul. Iberia mediteraneană nu se leagă esențial cu Iberia atlantică, liasa poate fi aceiași, altele sânt orizonturile. Și, în fisionomia pe căre o ieau țerile, ceia ce hotărăște sânt orizonturile-

Pământul, tot mai lipsit de rostogolirea pietrelor, se ară cu caii și cu boii, câte patru, pe coastele în fundul cărora un râu spumegând își sfarma undele de colții stâncii.

Tot mai dese informele clădării de piatră nevăruită cu pălăriile de țiglă roșie. De lespezi se prinde cactusul gros, cu frunzele groase și largi. La cantoane se expun străchini largi cu desemnuri simplu slilisate ca ale noastre, ulcioare de formă renană. Drumuri albe taie, în sfârșit, peisagiul roșu și verde.

Stația de graniță. Valencia de Alcantara. De o parte stația-și afișează firmele, nu în două limbi, ci în patru, englezește și franțuzește („change de monnais et billets”; de refăcut la altă zugrăveală). Noua uniformă a vameșilor portughesi cu înselături de aur la guler. De alta elegantul tren mărunt al Spaniolilor, cu vagoanele proaspete roșii adânc, purtând o admirabilă marcă a țerii.

La doi pași de stație fabrica de superfosfați, pentru îngrășăminte, a „Unniunii Fabril”. Produsele ci vor fi permițând bogata vegetație de legume care, în țerna de sânge, se scărițează de-a lungul coastei ce coboară prăpăstios. Apoi iar câmpul cu tufișuri dârze, stejari mărunți torturați și pe alocuri largi pajiști de mărunte flori albe. Pietre și măslini cu frunza fină supt cerul din nou zburlit a ploaie. Pe drumul pietros coboară solemn cară de formă arhaică trase de ieratici boi roșii. Unde înverzește câmpul, piersicul în floare zimbește.

Un despoblado de stânci sure, sălbatec rostogolite, cu pâlcuri de flori albe, înseamnâ hotarul prin pustiu între cele două țeri. Locuitori nu se văd. Doar o femeie legală la cap ca lelițele noastre caută buruieni în șanțul din margine. Portugalia nu-și arată încă fața în această pitorească pustietate, prin care rătăcesc numai vacile roșii păscând aspra iarbă rară. Puținele sumbre cuiburi omenești nu se deosebesc de cele de pănă acum și nici fermele roșii și albe, Această țarft. n’a venit din munte la șes, ci e o coastă care înaintând s’a închis în munte.

Cea d’intăiu stație, a vămii (nume și engles), în arabă: Alfandega, e foarte cochetă: toată văruită, cu ornamente de azulejos verzi. Coloane de piatră frumos sculptate. Bolți ca de vechiu palat gotic. Pe o bancă ale carii săpături, de caracter popular, samănă cu ale noastre, doi copii bruni, cu fața rotundă, privesc foarte serios la tretnul care sosește.

Deocamdată, omul cu șapcă înaltă de la „Alfandega” ni pândește bagajele, cu tot pașaportul diplomatic. Pare a se teme de o fraudă importantă în curs de execuție. Amabil, funcționarul îl înlătură.

Armata portughesă. Reproduce tipul cunoscut engles: șapcă lată ca la aviația noastră, cu două săbii de argint încrucișate, tunică și pantaloni bufanți, cenușii, guler roșu cu lampasuri de aur, multe bran-deburguri roș și aur; gradul arătat și cu dungi de aur la mânecă. Un fel de gărzi vamali cu mantaua

Mănăstirea de la Leça do Balta

albastru închis pe pantaloni gris-deschis și lampasuri albastru-deschis la șapcă.

Figuri în parte deosebite de ale Spaniolilor. Largi fețe osoase, mustăcioase, foarte brune, mai mult sânge în față. Ochii n’au strălucirea de dincolo. E ceva mai arhaic și mai masiv. Lipsește, se pare, stratul roman și adausul maur. Iberul, Celtiberul primitiv se conservă, așa cum la noi, de la Ilațeg pănă în Mehedințul-de-sus, Dacul persistă. Era natural ca un prinț burgund să facă țara.

Și iată o femeie cu părul creț zburlit și ochii foarlc vii. Un tip, ai zice, frances. Deosebirea de rasă e pretutindeni. Și în limbă e o răpezeală de sunete celtice fără nimic din calma demnitate spaniolă.

Beira are și un splendid restaurant numai în săpaturi și ceramică, răsărind alb și roz. Aceiași veselie și în cele câteva case vecine, pierdute în pustiu.

După această oasă, iarăși în pustiul pietros care e aici fortificația naturală a graniței. Doi copaci cu crăcile desperate îmbrățișează o piatră, o strâng în. sforțarea lor de a se uni. Asămănarea locuinților populare e perfectă, doar cu o sforțare către mai mult alb. Un curios ogeag cu trei deschizături triunghiulare de-asupra căsuței din margine.

Țeranul roșcovan cu pălăriuță neagră, largul brâu de aceiași coloare și mânecile libere, albe, care se ivește între bolovani, pe când tăietorul cu bereta îi mână văcuțele roșii, pare un fercheș Prahovean cu mustața în spic. Ceva mai departe, mi s’a părut că văd un măgăruș la plug, resemnat cu soarta lui.

Și, de-odată, într’o crăpătură de stâncă, o întreagă fațadă de case albe, de-asupra căreia păzește biserica veche, cu turnurile, două, alipite de portal. In fund scrijelata coamă albastră a unui șir de muscele. Lăsăm în urmă această largă pa La albă, ce pare un singur zid. străbătut de nesfârșite ferești, și încunjurimea smăltată cu aceiași înflorire albă de case răslețe, Trenul merge destul de voinic prin această pietrărie dezordonată și stearpă, încălzită de un soare sudic încă în luptă cu norii Atlanticului. Rari drumuri, lucrate ușor. Pe câte una ‘din movilele de piatra se acață ziduri de castel în ruină, de și aici, în Slatul făcut de un descălecător, cu totul din nou, viața feudala, ori macar cea senioriala, a Castiliei, n’a existat Și o casă nouă-nouța, delicios de albă, e cucuiala pe o asemenea modâlcă sură.

La stație (Castello de Vide), în mijlocul grădinii de palmieri bătrâni, cu trunchiul de să-l cuprindă un om voinic și evanlaliul larg răsfirat, aceiași veselă originalitate a construcției: zăbrele, loggii cu colonele, împodobiri de fier lucrat, firide cu statui, coperișuri suprapuse care se mlădie după părțile zidirii ca în vechile biserici bucovinejie. Ceva spontan, variat, vesel. O însăilare, o glumă, un surâs. Și, din primele ei flori roșii de-asupra grelelor ziduri sure, bogata grădină și ea surâde. O trecere ca din Ardeal în „Țară”.

Turme de oi albe, împrăștiate între bolovani, ca în sierrele de Nord ale Spaniei. Aici însă ele par închise într’o gradină, pe când, dincolo, at lor e drumul și a lor e țara. Copilul cu larga pălărie și bernevicii umflați are însă un aier de ciobănel bănățean.

Ne ridicăm, pe podișuri cu vegetație mai întârziată, o ciudată iarbă roșie țișnind din pământ lângă cealaltă. Căldura venind din apele. Oceanului se menține însă. De aceia pe alocuri vaste lanuri de cereale foarte desvolfate, lângă pajiștea sălbatecă a florilor de aur din tufișuri. Femei nevăzute înșiră pe ramuri rufele spălate, în gârla de munte. O altă gară presintă o întreagă adunare de țerani cu pălăriile largi, sosiți în noroiul pieței cu carăle lor simple, în care apar enorme cele două roți, și cu trăsurile trase de măgari. Femeile păstrează iubirea pentru rochiile și șalurilei negre șâ cârpa întunecată, care-și lasă capătul pe spatele lor. In localitatea vecină ne întâmpină aceiași aeriană casa cu cerdac, albă-rosă, așa de asemenea cu cea de la noi, larg primitoare de lumină.

Imensa pădure de stejari, cari dau pluta. Trunchiu și ramuri, după jupuilura, refac din nou scumpa lor scoarță. Pe alocuri deposile enorme se usuci de soare și se pregătesc de expediție. Ici și colo cactușii țcpoși. șerpii printre vegetalele țerilor calde, își amestecă bizarele contorsiuni care par pornite spre atac. Dar, ceasuri întregi, omul și scoica lui rămân invisibili, afară de oasele în care ei apar ca prin minune. O femeie cu fața brună îmbrobodită în alb răsare ca o icoană țigănească de la noi. De fapt pănă la Madrid vin cu ghiocul și cu ursul, pana și de pestei mare, din țerile Americei, oacheșii noștri, înoindu-și pașapoartele și plătind onest taxele lor la Legație… de altfel un ziarist madrilen de la He-raldo, constatând că vorbesc neverosimil limba fran-cesă pe carte o ignora complect, găsia că eu însumi am un tip între „Apostol” și „șef de trib canhi” (=țigănesc). M’a pus pe gânduri.

Torre das Vergens, „Turnul Felelor”. Portarul o anunță cu un lung strigăt iritat. O lume țerănească în papuci sau cu picioarele goale așteaptă. Cutare țeran bărbos poartă o scufie cu canaf ca a Sarzilor sau a haidamacilor ucrainieni. Frumosul ogeac îndătinat se ridică, alături, dintr’un fronton triangular și roșul păreților e variat cu lampasuri albe. In jur pe câmp berzele au revenit, soli de primăvară, la casele lor. Tot dealul e, plin de cârpe în buruieni.

La Ponte de Sor tot grupul țerănesc are scufia lăsată pe spate și mantila scurtă. Unul, bătrân, cu o pelerină de mai multei rânduri și cu umbrela pe care se sprijină, e extraordinar de pitoresc. Altul și-a lăsat brațe și bărbie pe un sprijin de saci și mantia-i brună se întinde pe pământ.

Boii au juguri și caii sânt împodobiți cu tot felul de ornamente strălucitoarei. Vagoane întregi sânt pline de pluta prinsă în voloace. Dumbrava de măslini e aproape. In fund „merele de aur” ale „țerii portocalelor” lucesc în frunzișul negru, pe când pinii își înșiră de-a lungul drumului sprintena strajă. Sântem iarăși în Ținutul binecuvântărilor soarelui.

Un câmp întreg e numai o floare violetă care pare a fi cultivată: o fermă roșie e înfiptă în mijloc și copilul mână din urmă măgărușii pe cari se scutură glumeț floarea piersicilor. Sapa dezvelește, alături, pământ bun și chiar un pământ negru, gras, lucios ca acela de la noi. Zona de fertilitate a început.

Și locuința pare a fi ceva mai deasă. Da sus privim la măturoiul pus pe coperișul roșu, la grupul de caldă umanitate al copilului lângă madona rurală în roșu și violet care e mama lui, pe când Iosif, harnic, trebăluiește împrejur. Sânt atâtea rufe pe iarbă de înfloresc câmpul. Iar satul compact, cu biserîca lui cea mare, satul roman sau galo-iro-man, ca în Franța, nu e nicăiri. Aici domnește un și mai mărunțel regim de cătun decât în anume locuri de la noi.

Dar’ aceasta nu e o țară tăiată în felii drepte ca desfășurarea pământului nostru. Iată-ne iarăși sus, însă aici în lumea celor mai bogate flori, fantastic amestecate de-asupra fărâmăturilor mărunte de piatră sură. Nicio apă nu se vede, fie măcar un izvor sărind din treaptă în treaptă. Numai ploile Oceanului, a căror apă scânteie supt arbori, țin această vegetație vioaie și proaspătă. Sânt părți care par inundata supt nourii din nou strânși la un loc.

Bemposta. Enorm deposit de plută, dejgliiocală numai, legată în pachete, gata de drum. Oameni cu pălării de muntean lucrează de zor la ele. Foarte puține femei, afară de cele întrebuințate la căile ferate. Doar vreo bunicuță cu pălăria de duhovnic iesuit strecurându-se pe cărări în volanul rochiilor ei de coloare închisă.

Intăiul coș de fabrică, și un grup industrial împrejur. Nu departe însă, fa râuleț, rufe și spălătorese fac pe frageda iarbă verde un tablou rustic în alb și roz care strămută în lumea eclogelor. De cealaltă parte alt coș înalt răsuflă un greoiu fum alb ce se lasă spre pământ. Casa are un caracter de duzină fără amintiri și fără cochetărie. Numai lângă gară frumoasa clădire capricioasă, sprince-nată. E primul centru în adevăr mare, Abrantes, care amintește pe ducesa scriitoare de memorii îii era napoleoniană. O femeie ciudată în tartanui verde are, cu tăietura ochilor, lunga față arămie și părul foarte negru, strâns lipit pe tâmple, ca un aier de Extrem Orient. Clădiri fără caracter încunună dealul înalt de-asupra râului adânc, largul Tajo venind de la Toledo visigotică, liniștit, galben-verzuiu, abia mișcând din unda leneșă supt dealurile plantate cu palizi măslini. O luntre cârligată desfășură aripa-i roșie, și roșie-aprins e și cârpa în care se înfășoară, pe mal, femeia care cu secerea taie înalta plantație de dura. De-asupra, norii burdușiți stau să verse.

De-acum, pe ambele țermuri, începe altă țară. Lângă cea d’intăiu vie, la părăsirea apei, o metalurgie-și înalță cetatea. Tramagal (a se apropia de numele Portugalului, căutat și pănă prin limba feniciană). Tot Ținutul se păstrează verde și înflorit. Pe pajiștea vie femei trec purtând cu o perfectă eleganță greutățile pe cap, ca în Oltenia noastră.

Lângă un orășel alb, trecem apa largă, la Praia de Abatejo. Vase plutesc, trec la edec, pe țermul sădit cu măslini. Intr’o insuliță plină de arbori sălbateci castelul Almourol (1209), cu un turn central și alte trei pe laturi, perfect păstrat, înalță, în proporțiile Cetății Neamțului, zidurile sale cu crenelele întregi, iar pe malul din față casele văruite se rânduiesc în șiruri. Și mai departe coastele împădurite sânt sămănate cu grupe albe. Pe râul larg rari luntri negre coboară. Unele de străveche formă orientală cară în pântecele lor adânc scobit recolta de plute de-alungul malului cu case multicolore. O priveliște ca în Italia-de-sus, în jurul marilor lacuri. Ca și acolo, la Barquinha, noua fabrică adauge o notă de modernitate decorului de patriarcală poesie.

Spre „ramificare”, marea stație Entroncamento, pinul maritim apare lângă arborii țerilor reci, cari încep a da frunze, pe când pe laturi se usucă vârfurile tepoșilor cactuși. Tipurile populare sânt aceleași. La femei, păr lung pieptănat pe tâmple încunjură fețele largi, adese ori rumene; trupul, câte odată greoiu, se termină cu picioare de o deosebită fineță, încălțate cu o mare îngrijire. Se lasă o ploaie fină, și ușurința cu care iese la iveală umbrelele largi arată că ele nu sânt un fenomen neobișnuit.

Livezi de măslini perfect întreținuți, cu bob la rădăcină și cu cactuși ca gard apărător. De ambele părți dealuri adânc albastre în fund. De-odată o pădure de pini, cărora li s’a lăsat numai șfichiul de sus, întrerupe bogăția foilor argintii. Șesul e într’o largă întindere supt apele revărsate. De la o vreme, în dreapta, tot ce se vede este supt apă. Alături, pe alocurea, via se înfrățește cu măslinul.

Vale di Figueira. In fund, între grădini, un castel modern cu o largă terasă. Departe, iar dealuri ninse cu nenumărate locuinți. Viile se desfundă harnic în această jumătate a lui Mart, și grupe de familie iese, ca la noi, împreună la muncă, bărbați și femei laolaltă. Vechi vile înegrite, în grădinile cărora atârna portocalele. Pe coperișurile caselor se usucă în soare mari dovleci rotunzi.

Splendidă ideie de a înfățișa la gara din Santarem (Sf. Irina) vechiul Praesidium Iulium, cu grupul de case în noul stil cochet, în margenea vechilor ziduri de cărămidă și piatră amestecate, orașul în ce are mai frumos, vechimea lui, biserica cea mare, castelul Ourem, turnurile care se scaldă în ape, în apele vastului Tajo pe care-l trecem din nou. Răpede fug în fața noastră strădițele sucite între casele acoperite eu vechi țigle înegrite.

Necontenit lângă apă. In locuinți abia înjghebate pescari își fac sălașul, și voloacele lor se usucă la soare. Luntrile negre duc spre malul celalt, cu case albe, cu dumbrăvi de pini negri, țerani din împrejurími. De acum, livadă se ține de livadă, vie de vie și grădină de grădină. Costumul popular se înfățișează în colori mai vii pănă la „portocaliul” corespunzător în limba noastră numelui țerii.

Apoi întinse terenuri de pășune amestecate cu sămănături, ici și colo întâlnind în cale rarile fabrici și micile orașe de aspect îmbătrânit. Castele în gust modern cu superbi palmieri bătrâni, grădini cu prisăci; Villafranca, cu mori orientale pe deal și trandafiri înfloriți pe ziduri. Un mare cimitir se oglindește în apele pe care trec vapoare purtând steagul național roșu-verde. Pe câmp întâiul transport de fân se încarcă în căruțe. Ziduri de piatră ca acelea din Basarabia, cu turnulețe la întrare, despart proprietățile. Ceva musulman dăinuește în stilul acestui mal unde odată au stat ca stăpâni Arabii.

Resturi de vechi ziduri par a veni din vremea cutremurului nimicitor, de pe urma căruia totul s’a schimbat. Nu departe centrala electrică a creat un întreg grup de case de o cochetărie nouă-nouță. Grupe de fabrici urmează în acest deschis câmp de roadă, mărgenit de apele mărețului râu, de-asupra căruia păsări de mare, albe, plutesc; apa canalelor e une ori acoperită de stolul lor.

Cintra: „Palatul Maurilor”

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki