Târgul de-afară

Târgul gemea de lume. Șirul lung de care cu grâu, venite de departe, de peste dealuri, tocmai din Irimeștii Vâlcii, s-a oprit la intrare. Ajunseseră târziu, deși plecaseră din sat cu o zi mai devreme, de cu seară, vorbind tare, chiuind și cântând, cu teama secretă să nu-i atace hoții.

Acum, de-abia ajunși, nu aveau cum să se strecoare înăuntru. Peste tot erau oameni, vite, căruțe, mărfuri, strigăte, larmă. Venise lumea pâlcuri-pâlcuri, de prin satele dimprejur, și se tot aduna. Doar unii ieșeau, foarte puțini, îmbulzindu-se cu acestia din urmă. Pe ei, pe irimeșteni, adunați acolo, tot încercând să pătrundă prin mulțime, nu-i întreba nimeni despre marfă. Se făcuse grâu peste tot. Iar ei, iată, se învredniciseră să-l aducă tocmai de pe văile Oltețului.

Soarele se ridica acum sus, îi amenința cu căldura lui aprigă, de foc. Își lepădaseră vestele. Numai în ițari și cămăși se ștergeau cu năduf de sudoare.

-Cred că n-o să vindem nimic, tună înciudat Matei Iagăru, cel ce deschidea coloana lor de care.

-Ba cată mata de te furișează înăuntru, îl îmbie Gulică Șoșoi, că s-a mai făcut loc.

-Aici ori acolo… mână acesta boii deznădăjduit. De-abia înainta în mijlocul învălmășelii. Gulică Șoșoi îl urma îndeaproape. El își adusese și muierea. Tânără, ochioasă, cu sânii pietroși, împungând ispititor iia înflorată. Se ținea dreaptă, mândră, în vârful carului, furând privirile negustorilor. După ei înaintau încet și ceilalți. Înăuntru se simțeau mai în siguranță.

Dar tot n-au vândut mare lucru în prima zi. Au hotărât să mai rămână și a doua zi să pornească toți împreună acasă, să nu-i atace hoții de la Aninoasa. Așa că seara au adunat carele în cerc, să-și poată păzi avutul. Vorbeau tremurat, trădând un soi de îngrijorare, amestecată cu trufie. Ei, robii câmpurilor, prinseseră din zbor aere de negustori. Au întins masa, au tras la măsea si câte un pahar de vin. Dar cu măsură. Tilică Jumară a scos fluierul. S-au întins mai apoi pe lângă care, să poată dormi iepurește. Parcă întunecase mai devreme. Erau stele pe cer, dar nu era lună. Tudorița se lipise de omul ei și răsufla liniștită. Gulică, însă, stătea de veghe. Si ceilalți se uitau îngrijorați în noapte. Hoții apăruseră și nu-și găseau locul. Scrutau hămesiți prin noaptea neagră prada. Nu se grăbeau. Așteptau ca oboseala să slăbească vigilența oamenilor. Să-i țină încordați până spre dimineață, când îi va birui somnul. Unii se vor trezi, fără îndoială, fără bani, cu vreun bou lipsă, sau cu marfa împuținată. Acum totul părea ca o nesfârșită pândă. Ilie Cucu și Victor Vătuiu tăifăsuiau, parcă fără griji. Vorbeau cu glasuri joase, ca din fundul unei gropi. Până și moara lui Barbu Drugă își încetase pufăitul. Vocile celor doi se stingeau mocnit.

Gulică Șoșoi gândea că strânsese destui bani ca să plătească fonciera și să-i mai rămână și ceva pe deasupra. Mâine își va scoate nevasta în oraș. O să-i cumpere ceea ce își dorește ea. O să se bucure Tudorița ca un copil. Îi atinge duios trupul destins în somnul lin. Femeia se înfioară ușor sub atingerea cunoscută.

Răufăcătorii mai bântuiau încă.

Mișu Loitră avea o pușcă. Gulică îl strigă scurt:

-Mișule!

-Ce vrei, bă?

-Dă-mi și mie o țigară.

-Ce, tu le terminași?

-Nu, dar să mai stăm de vorbă.

-Si ăștia să ne ia ca din oală…

Silueta-i masivă se apropie. Își aprind țigările. Scânteia firului de iască le luminează fețele crispate. Fumează în tăcere. Erau prea mândri de grijile lor să se mai încurce în cuvinte. După ce termină țigările fiecare își reia locul de pândă.

Cerul era departe, brăzdat de nouri răzleți. Gulică îi ghicește după hăurile întunecării stelelor.

Tudorița îi simte mâna prinzându-i sânii. Tresare. Aude apoi glasul șoptit:

-Lasă-mă, Tudorițo!

-Cum, aici? Ești nebun?

Mâna grăbită i se strecoară pe sub poale. Urcă pripit pe picioare în sus.

-Lasă-mă în pace, omule!

-Tudorițo, doar așa, ușor, într-o dungă… Toți dorm…

Senzație de teamă, durere, căldură. Trupul bărbatului, pripit, o pătrunde. Așa este el iute și nesocotit. Se lasă furată de valul de nebunie al omului.

Într-un tîrziu, acesta, gâfâind, se desprinde ușor:

-Dă-mi mie banii.

-Ai zis ca să-i păstrez eu.

-Dă-mi-i mie să nu ți-i fure careva.

Femeia îi întinde fișicul. Se lasă prisă în mrejele dimineții.

Se crăpa de ziuă. Negurile se risipeau într-o ceață deasă. În depărtare, se profila dealul pe care aveau să se întoarcă în drumul către casă. Dar din loc în loc, câte unul se tânguie: ”Banii mei, boul meu, m-au călcat hoții, fraților!”

Irimeștenii se adunaseră pe lângă căruțe. Se pregăteau să-și reia locurile cât mai aproape de valul de mușterii.

Gulică Șoșoi vrea să plece. El vânduse totul din prima zi. Către prânz, se vor reîntâlni să pornească din nou în convoi. Chimirele lor pline erau o nestăpânită ispită pentru răufăcătorii din pădurile Aninoasei.

-Ia să vedem muiere, cât am strâns?

Tudorița se apropie. El o îmbie, frecându-și bucuros palmele.

-Hai, scoate banii.

-Ce bani, omule, nu ți i-am dat azi noapte?

-Ce tot vorbești, muiere, îți arde de glume? Bărbatul o privește fix, săgetat de o presimțire. Femeia îi șoptește cu jenă:

-Azi noapte când… m-ai iubit.

-Cine? Eu? Pe tine? Aici?

-Gulică, nu-ți bate joc de mine.

-Unde sunt banii, femeie, ce-ai făcut cu banii?

-Dar ți i-am dat, omule. Banii sunt la tine.

-La mine? Uite-te, la mine?

Omul scoate biciușca. O plesnește peste față. Femeia își acoperă ochii. El o înșfacă de păr. O trântește în iarba strivită. O calcă în picioare. O lovește în burtă. Femeia icnește din ce în ce mai slab.

-Gulică, Gulică nu mă omorî!

-Târâturo, ți-au furat ăștia banii. M-ai sărăcit. M-ai sărăciiit!

Lumea se înghesuie în jurul lor. Unii îi căinează, alții își dau coate. Gulică Șoșoi se uită la lume. Izbucnește în plâns. Ar vrea ca pământul acesta mare să se deschidă. Să-l înghită și pe el și pe femeia lui, stâlcită în bătaie.

Atunci se apropie de ea, o ia în brațe și o așează în car. O milă nesfîrșită îl cuprinde pentru Tudorița, femeia lui, atât de frumoasă și atât de dragă, iar acum, din cauza lăcomiei și a orbirii lui de o clipă, atât de rănită și de îndurerată.

-Hai Tudorițo, fata tatii, hai să ne întoarcem acasă.

În zare, printre nourii joși, zdrențuiți, se vestea îndepărtată, dar rodnică, o sfântă de ploaie…