https://blog.revistaderecenzii.com/
Tic-tac, acele ceasului se mișcă deodată-n sens invers, vrând parcă să rememoreze trecutul. A trăi, nu-i cea mai minunată odisee a omului? Verbul a fi e alăturat de obicei altuia ce pare fratele său geamăn, a avea. A fi permite caracterizarea cuiva, a asculta e mai mult decât a aude sunete, e ca și cum te-ai uni cu emitorul, cu ceva. A juca –Jucătoru. Te duce gândul la ceva plăcut care te întreține, înveselește, amuză, învață într-o formă alternativă viața, creează bucurie. Plecând de la cuvinte și verbe, ajung la ea. Așa o strigam la școală pe fata al cărei chip răzbate luminos după decenii în amintirea mea.
Există o vocație a originii, care în cazul omului de artă se manifestă imperios, ca o împlinire. Poate omul fi fericit într-un moment de incertitudine? Dar când te apropii de șase decenii de viață? Amintiri adormite, ca un puzzle. Uimea acel chip de păpușă inteligentă, și îi speria pe cei mai timizi, pârând fata tuturor superlativelor. Asta chiar deranja pe mulți în anii ´70-80. E o diferență între idealul de a fi mamă și ce reușim a fi în realitate. Fericirea de a fi gravidă e perturbată de privirile și părerile celorlalți, anturajul, soacra, părinții, toți pun presiune pe tânăra mamă-n devenire, cu sfaturi și păreri. Te poluează, stresează, înfricoșează și împovărează cu întrebări: Ce-o să faci? Îl păstrezi? Te descurci? Ți-ai ratat viața de nu termini școala! Așa era, așa mai este încă și azi, deși mentalitățile evoluează. Un timp pentru tine, un timp pentru copil, timpul pentru oameni, pentru mersul mai departe, timp. Intri-n presa timpului, a destinului, a vieții tale astfel. O experiență din cele mai stimulante o constituie incursiunea în povestea oamenilor și cotidianul acestora. Cuvintele, sunt vorbele care mișcă. Dăruiesc câteva cuvinte fetei ce și-a asumat deciziile și făurit destinul.
Ajungem din întâmplare într-o profesie sau un loc? O frumoasă etapă începe, cu-n zâmbet larg pe buze și cu furia-n sânge. Un munte tânăr cu vulcani potențial activi. Așa își începe periplul vieții, înfruntând gerurile, ploile, străbătând zilnic străzile capitalei gri cu picioarele ude cel mai adesea-n ghetuțele reci. Când trebuie să fugi, să pleci și să lași totul în urmă, nu te mai preocupi de ce iei cu tine…În acel clarobscur al marelui oraș, se nasc iubiri și enigme. Femeile fascinante adesea au purtat cu ele geamantane grele de durere. Fascinația lor e însă inepuizabilă. Nu există hazard întâmplător. E doar determinare, soartă. Nimic nu devine mai dramatic decât propriul destin pe care ți-l descoperi într-un oraș comunist gri, trist, cu propriile legi tabu. Până într-o zi când te simți mai liberă ca niciodată, prima oară în viață. Există un timp pentru a trăi la orice vârstă, însă tinerii se riscă mai mult. În cărți, în povestea cuiva, e inclusă arhiva sentimentelor noastre. Cum să-ți trăiești bine propria sexualitate în condițiile când se murea de septicemie în spitalele lugubre unde femeile erau lăsate fără asistență dacă nu denunțau pe cineva? Și ce dezamăgire când vezi că modelul de familie perfectă s-a stins! Iar tu, cea exuberantă, cea mereu admirată, ești decepționată de tot. Știi că depărtarea te va bloca de-acum în sentimentele pentru familia ta, însă sentimentele vor să câștige o adevărată bătălie între inteligență și emoție. Nu prinzi muștele cu oțet. Bărbații vin și pleacă ca muștele, sau ca…vapoarele. Dar vapoarele visează mereu la țărm în lungile călătorii. Viața are fațete, oferă multe posibilități. Prea sensibilă, prea inteligentă, alege să fie un om liber cu o calitate de viață nesperată dar binemeritată. Trebuie să ai rezistență fizică și psihică pentru schimbări radicale atunci când vrei doar să trăiești fericit. Dragostea merge mână-n mână cu respectul. Când bulgărele de zăpadă începe rostogolirea, nu se mai poate opri. E o realitate gravă faptul că femeilor li se pun bariere în ascensiunea profesională, socială. E un subiect tabu pentru cariera femeilor faptul că depind de bunăvoința și aprecierile bărbaților, pentru ascensiune. Un oraș tolerant, orașul luminilor o așteaptă și o nouă viață. E Jucătoare, joacă! Arta de a vindeca e arta de a curăța organismul, sufletul, a dezintoxica.
Totul e artă. Arta de-a trăi e arta ce se învață din mers, prin practică zilnică. Ne întrebăm adesea de suntem capabili să ne călăuzim pe oceanul timpului sau suntem osândiți să ne ia apa. Nimic nu e însă mai trist decât nesocotința cu care omul pierde ocaziile ce i se ivesc. Manierele, inteligența și calitățile dobândite în tinerețe te fac să placi. Oriunde. În niciun caz nu te apuca să dovedești cuiva că e prost. Nimic nu e mai drept și mai nebunesc decât să ataci o soacră sau o clasă întreagă. Nici soacra și nici societatea nu uită, nu iartă. Unii oameni se deosebesc prin faptul că au curajul să fie cum i-a lăsat firea, sunt ființe desăvârșite. Căci toți pot vedea și auzi, dar puțini au judecată. Orice om este într-un fel om de afaceri, căci toți avem datorii, casă, copii, cheltuieli. E bine să ai bani mulți, dar puțini știu să le dea doar cugetul, nu și inima lor. Atmosferă glamour și elitistă, gastronomie fină în viața de cuplu. Complicitatea soților se conjugă în prezent cu o mare dorință de libertate. El e un viril tandru, vesel, egoist. Fiecare încearcă să depășească niște limite, etape. Citește clasici dar și ultimele best sellers, ascultă muzică, ia lecții de pian și pilotaj, întreține prietenii familiei; vrea doar să trăiască. Putem să ne îndrăgostim, să avem necazuri și griji individuale, însă și minuni. Asta e viața, suntem strict ca toată lumea!
Prietenii de-o viață, ceva ce ține de magie, gândesc. Privesc ceasul, ascultându-i tic-tac-ul, când aud pe cineva la intrare. E poștașul, sau cine oare!? Canina se agită brusc, vrând să-i facă primirea necunoscutului. Da, e chiar poștașul în uniformă de motociclist și casca obligatorie din care lasă să-i ghicesc doar chipul brun de familist ce-a adoptat moda bărbii de trei zile, nu din cochetărie masculină ci mai degrabă din lipsă de timp. Îmi întinde un pachet plat; sigur e o carte! Sunt gândurile cuiva către mine, inima-mi accelerează, semnez de primire, mulțumesc și-i doresc o zi bună, ne despărțim ca două persoane care-s în legătură convențională, necesară, de bunăvoie acceptată și care ne aduce față-n față de câteva ori pe an în asemenea situații, când trebuie să semnez de primire. El își câștigă existența aducând-ne vești, facturi, noi beneficiem de deplasările și munca sa făcută cu zâmbetul pe buze, fie soare, fie vânt, fie ploaie. Bucurie mare! Eminescu, Metamorfozele creației. Simt o dublă emoție, cartea are ceva de familie, vine chiar de la cea la care m-am gândit mai devreme. Autorul cărții face parte din arborele ei genealogic, un unchi. Nu mă mir că această delicată ființă a reunit în ea o mulțime de calități, încât mă întreb adesea cu uimire și-un soi de regret, de ce astfel de persoane sunt ținute în cupola unui microclimat familial, unde se profită de razele spiritului, talentului și frumuseții acestora doar în mod privat, privilegiat, oricât de elitist ar fi. Poate e mentalitatea acestui spațiu geografic, poate e doar înțelepciunea sau…resemnarea femeii frumoase, puternice dintotdeauna, cu valențe artistice și spirituale deosebite de care s-au bucurat doar o mână de privilegiați. Libertatea de a fi artist, prin tonalitatea sentimentului, ține de virtuozitate. Sunt trepte ale libertății femeii, ele trebuie urcate, depășite cu greu adesea. Asta o știu puțini, de-obicei femeile mame, soțiile în slujba fericirii…altora, fericire pe care-o simt și ele uneori, odată dăruită.
Nu sunt autist, însă arhivez uneori tot ce alții uită, cu o hiperactivitate memorialistică. Datorită memoriei revenim la oameni, la peisaje văzute demult, la copilărie, la tinerețe și la locuri ce ne-au încântat. Diversitatea caracterizează artistul cameleonic. Să te inventezi și reinventezi mereu, în funcție de umor, de loc, de starea ta și a celor din jur, să fii îmbibat de trăirea prezentă cu aceeași tinerețe și uimire, trăire/ zvâcnire a noului prezent. Să nu te închistezi în dogme, în tipare cunoscute și recunoscute, să rămâi tânăr, să fii primăvară și-n iarna înțepenită-n geruri tăioase, neprimitoare. Să dai binețe și să privești cu licăr în priviri noul venit, clipa binecuvântată ce ți-o oferă ziua. Să bei cupa de șampanie cochetând cu prezentul, respectând vinurile vechi nobile și încurajând cu bonomie pe toți să deguste și un Beaujolais nouveau. Căci în definitiv, viața-i petillantă de acest amestec colorat, mereu inedit al actualului prezent. Acestea suntem noi, femeile, artiști sau nu, fiecare cu ceva minunat ce ne caracterizează și ne deosebește, spre bucuria privitorului ce privește un buchet multicolor și nu doar un banal mănunchi de garoafe roșii. Îndrăzniți, fiți voi mereu în devenirea vieții, în mișcare, în fierbere și-n diversitate! Asta v-ar indemna „Jucătoru” azi, cu siguranță. Jocul vieții să-l jucăm mereu, precum copiii curajos și veseli!