TINEREȚE FĂRĂ BLAZARE ȘI SPERANȚĂ FĂRĂ DE MOARTE
Poem dedicat prietenului nostru, dr Viorel Lazăr

de Liviu Florian Jianu

Am cunoscut la Biblioteca Aman,
la întâlnirea cititorilor cu scriitorul Dan Ionescu,
un om calofil,
tehnoredactat de natură
la dimensiunea și sensibilitatea plantelor
pe care le preda în orele de biologie.

Părea fragil ca ele,
dar undeva, în ochii pătrunzători și sinceri,
profesorul și inspectorul de biologie
și scriitorul Viorel Lazăr
avea duritatea unui blând diamant,
mai ales când era vorba de elevi
și zestrea pe care părinții și profesorii lor
le-au pus-o în ghiozdan:
Planeta Pământ.

Mai ales când vorbea despre tineri
domnul profesor Viorel Lazăr
devenea de-o tinerețe cu ei.
Mai ales când vorbea despre viață și mediu
domnul profesor Viorel Lazăr
devenea un Ghilgameș, un Enkidu, un Rege Arthur,
un Meșter Manole,
sau un Zamolxe atent la suferința firului de iarbă.
Mai ales când vorbea și scria despre rostul nostru etern
de atotveghetori și atotocrotitori  ai Universului
omul Viorel Lazăr
devenea un Demiurg
care își punea în slujba Terrei și oamenilor ei,
nemurirea.

Îi citeam în revista timișoreană TIMNEWS
povestirile atât de sensibile
încât mă miram cum mai pot să existe
pe lumea marilor interese ale răului,
atât de omenești interese ale binelui.

Azi am aflat că domnul profesor Viorel Lazăr
a făcut o scurtă plimbare în cimitir
și a hotărât să rămână acolo,
ca o piatră la hotarul
dintre bine și rău.

Ce a avut și are de spus
se păstrează
în memoria tinerilor fără vârstă
care au citit în sufletul său.

23 noiembrie 2012