“Vărsăm mai multe lacrimi în urma rugăciunilor îndeplinite, decât în urma celor care nu au fost.” – Truman Capote

Truman Streckfus Persons (n. 30 septembrie 1924 – d. 25 august 1984) a fost un scriitor american, unul dintre cei mai importanți ai secolului XX, autor de romane, nuvele şi scenarii. A inaugurat cu „In Cold Blood” genul „romanului de non-ficțiune”, roman-reportaj în care personajele și acțiunea sunt adevărate. Printre operele sale se numară :Alte glasuri, alte încăperi, roman (1948), Arborele nopții, nuvele (1949), Local Colour, impresii de călătorie, Harfa de iarbă, nuvelă, Mic dejun la Tiffany, roman (1958), The Muses are Heard, povestiri (1956), House of Flowers, scenariu de musical jucat pe Broadway (1964), Cu sânge rece, roman (1966), The Thanksgiving Visitor, nuvelă (1967), The Dogs Bark, impresii de călătorie și portrete (1973), Muzică pentru cameleoni, proze scurte (1980), Answered Prayers, roman rămas neterminat, publicat postum, în (1987), Summer Crossing, roman abandonat în tinerețe, apărut în (2005).

Mic dejun la Tiffany e o carte emoţională. O melodramă. Lectura la rece înseamnă o catalogare a cărţii la „ficţiuni uşoare”, ceea ce poate fi şi nedrept, şi superficial: Truman Capote scrie aici despre lucruri grave şi reale ale secolului nostru, care scapă analizei seci. Nu este însă surprinzător. Interesul pentru singular, la fel ca şi o curiozitate avidă în ce priveşte natura umană sunt temele abordate. În Mic dejun la Tiffany, perspectiva îndulcită şi nostalgică aduce în planul principal pe Holly Golightly, un personaj fermecător, naiv şi nestatornic, pe care naratorul a cunoscut-o cu cincisprezece ani înainte de a-şi începe povestirea. Am spune despre Holly, cea care semnează pe cărţile de vizită Holly Golightly: Călătoare, că este un personaj ideal, în felul său sofisticat şi aiurit, atrăgând nu numai o suită de iubiţi în text, ci şi un număr considerabil de cititori şi interpretări în realitate.

Afecţiunea pe care i-o poartă naratorul – numit de ea Fred – conturează un portret incomplet şi seducător, dar se subordonează, de asemenea, unor teme generale: neputinţa, înstrăinarea, libertatea. Holly pare a căuta un loc căruia să îi spună „acasă”, fără teamă că ar fi vizitată de un iubit neaşteptat sau de soţul părăsit, fără teamă că ar trebui să se înconjoare de lux ca să arate că există. De altfel, neştiind că există prin sine, călătoarea Holly caută surogate preţioase, ca să o confirme, să îi dea siguranţă.

„Lucrul care mă ajută cel mai mult e să mă sui într-un taxi şi să mă duc la Tiffany. Mă linişteşte pe loc tihna şi splendoarea locului; nu ţi se poate întîmpla nimic rău acolo, nu alături de acei domni amabili şi bine îmbrăcaţi, în mireasma aceea plăcută de argint şi de portvizite de crocodil. Dacă aş putea găsi un loc în viaţa reală în care să mă simt ca la Tiffany, aş cumpăra nişte mobilă şi aş boteza pisica.”

În acelaşi timp, ea are certitudini candide şi reacţii cuceritoare, care o fac dirijor într-o cameră dezordonată, unde se adună bârfele marelui New York, locuitorii săi cei mai excentrici, milionarii şi mafia, presa de scandal. Holly nici nu conştientizează dramele pe care le provoacă, pare a fi în trecere prin propria ei viaţă. În finalul cărţii, este greu de spus dacă şi-a găsit un loc al ei sau dacă imaginea idealizată s-a evaporat.

Calitatea de a pune pe câteva pagini o reţea de sentimente şi întîmplări nu îi poate fi contestată lui Truman Capote: el reuşeşte într-o nuvelă să construiască o lume boemă şi crudă, cu tuşe romantice sau realiste, să surprindă relaţii în profunzime, să fixeze o clipă de graţie într-un cuvînt.

Pentru cei mai mulţi cititori ai romanului, adică pentru toţi cei care au văzut ecranizarea din 1961, Holly Golightly are trăsăturile lui Audrey Hepburn. Dacă ar fi fost după dorinţa lui Capote, Marilyn Monroe ar fi fost Holly, chiar dacă rolul nu i se potrivea. Dar dacă citeşti sau reciteşti cartea după ce ai văzut filmul, remarci, tot mai contrariat că Holly nu vrea să semene cu Audrey Hepburn. Şi că, de fapt, n-ar putea semăna cu nici o femeie în carne şi oase.

Ţi-o imaginezi, dar n-o poţi descrie. Ţi-ar putea fi prietenă, dar simţi şi că n-ar împiedica-o nimic să te lase pentru totdeauna la uşă, fără nici un motiv anume. Bănuieşti că vrea ceva, de vreme ce pe cartea ei de vizită scrie „călătoare”, dar poate că la fel de bine Holly călătoreşte ca să scape de dracii, toanele care o bîntuie în anumite dimineţi şi pe care la New York le potoleşte ducîndu-se la Tiffany, printre domni amabili, într-o splendoare unde nu ţi se poate întâmpla nimic rău.

Despre ea nu ştii niciodată cînd visează fără scop sau are ceva de gând. Trăieşte într-un perpetuu provizorat, fiindcă nu găseşte nicăieri în viaţa reală un loc în care să se simtă ca la Tiffany. E suficient de naivă şi de miloasă pentru a se lăsa păcălită de un mafiot aflat după gratii, încît ajunge şi ea la închisoare pentru scurt timp, dar are şi talentul de a-şi găsi însoţitori bogaţi care-i fac cadouri scumpe şi admite că i-ar plăcea să scape de griji cu ajutorul unei căsătorii avantajoase. A lăsat în urmă o căsătorie despre care nu-i place să vorbească, şi o situaţie suficient de încurcată, încât să poată fi acuzată de bigamie.

În fond, e o prietenă pe care te poţi bizui, după cum constată vecinul şi prietenul ei, scriitorul. În gândirea amalgamată a călătoarei încape şi destul simţ practic: din punctul ei de vedere scriitor e cineva care cîştigă bani scoţând cărţi. Dar cum vecinul ei, Fred, nu e în această situaţie, Holly îi cere să-i povestească măcar o idee scrisă de el. În cele din urmă trebuie să-l ia pe încredere, fiindcă povestirile lui nu fac parte din categoria celor care se lasă povestite.

Unora dintre cei care o cunosc Holly li se pare atît de aeriană, că sînt de părerea că ar trebui apărată de ea însăşi. Cineva din mediul amestecat de artişti, diplomaţi, mafioţi cu ştaif şi moştenitori bogaţi, în care se învârte ea, e convins că e impostoare, fără a uita să precizeze cu oarecare admiraţie că e „o impostoare autentică”.

Între ea şi vecinul ei, scriitorul, se înfiripă o amiciţie amoroasă de care Fred nu uită nici după 15 ani de la plecarea lui Holly din New York. Când cineva îi arată o fotografie în care ar putea fi ea, călătoarea, lui nu-i rămîne decît o nostalgie sălbatică şi speranţa că Holly a găsit, în sfârşit, locul pe care îl caută.  

Revenind la personaje, trebuie menţionat ca pe lângă fermecătoarea Holly, personajele adiacente întregesc perfect imaginea societăţii evocate în carte: o mixtură de parveniţi şi nobili garnisită cu opulenţă.

„Truman Capote, omuleţul acesta plin de curaj, este cel mai împlinit scriitor al unei generaţii din care fac şi eu parte. Frazele lui sunt perfecte pâna la detaliu, ritmul povestilor lui este impenetrabil. N-aş schimba o virgula în Mic dejun la Tiffany.” (Norman Mailer)

„Cartea lui Truman Capote poate fi citită ca o variaţiune a poveştii Cenusăresei: destinul unei tinere ale cărei aspiraţii o ajută să treacă printr-o adolescenţă tulbure, dar care nu-i aduc şi fericire pâna la adinci bătrâneţi. Este, cu alte cuvinte, o imagine a formării, care sugerează oricărei cititoare – şi, de ce nu, oricărui cititor – ca orice schimbare de sine, orice scop, oricât de greu de atins, e la îndemâna oricui, chiar când totul pare imposibil.” (The Guardian)

„Apariţia în anii ‘60 a unei cărţi ca Mic dejun la Tiffany a schimbat faţa literaturii mondiale şi a dat posibilitatea culturii pop americane să-şi reevalueze posibilităţile.” (USA Today)

Mic dejun la Tiffany este o poveste,  una tot mai reală pentru că fiecare dintre noi doreşte un loc precum Tiffany la un moment dat, un loc în care să te simţi în siguranţă, un loc al speranţelor, un loc în care să te regăseşti, un loc în care să–ţi refaci forţele, un loc în care să fii tu însuţi.