“În fond, nu există Frumuseţe mai adevărată decât înţelepciunea pe care o descoperim şi o îndrăgim la o fiinţa umana căreia, dacă nu luăm seamă la înfăţişarea ori la chipul său care poate fi chiar şi hâd, încercăm să-i desluşim Frumuseţea lăuntrică”.  Plotin.

Umberto Eco (n. 5 ianuarie 1932, în Alessandria, Piemont) este un scriitor italian,  editor, filosof și un foarte cunoscut semiotician. Este cunoscut internaţional, în special pentru romanul său Numele trandafirului (Il nome della rosa, 1980), un mister intelectual în care combină elemente de semiotică în cadrul ficțional, analiză biblică, studii medievale și teorie literă. De atunci a scris mai multe romane, incluzand Pendulul lui Foucault şi Insula din ziua de ieri. Cel mai recent, Cimitirul din Praga, publicat in 2010, este un best-seller. Eco este președintele Școlii Superioare de Studii Umanistice, Universitatea din Bolonia, și Membru Onorific al Colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.A scris texte academice, cărți pentru copii și multe eseuri. A fost ales și al II-lea între cei mai mari 100 de intelectuali în topul revistei Prospect pe 2005.A fost ales al XIV-lea în 2008.

Orice carte scrisă de Umberto Eco este o invitaţie la cogitaţie, la gnoză. Istoria Frumuseţii este o enciclopedie a frumosului, fundamentată pe concepte, reguli, norme, principii, definiţii ale frumosului emise de-a lungul veacurilor la apariţia Frumosului.

Cu toate că este ilustrată cu sute de capodopere ale tuturor timpurilor, aceasta nu este doar o istorie a artei. Imaginile, ca şi ampla antologie de texte de la Pitagora până în zilele noastre, ne ajută să reconstruim diferitele idei despre frumuseţe care s-au manifestat şi care au fost discutate începând cu Grecia antică şi ajungând până la noi. Cartea ilustrează modul în care a fost felurit concepută frumuseţea naturii, a florilor, a animalelor, a trupului omenesc, a astrelor, a raporturilor matematice, a luminii, a pietrelor preţioase, a veşmintelor, a lui Dumnezeu şi a Diavolului. Chiar dacă au ajuns până la noi doar textele filosofilor, ale scriitorilor, ale oamenilor de ştiinţă, ale misticilor sau ale teologilor, precum şi mărturiile artiştilor, cu ajutorul acestor documente poate fi reconstituit şi felul în care era percepută frumuseţea de către cei umili sau marginalizaţi, de către oamenii de rând din toate timpurile. Se poate vedea cum nu numai de-a lungul a mai multe epoci, ci uneori şi în cadrul aceleiaşi culturi, diferitele concepte de frumos au intrat în conflict unele cu altele. Cititorii, parcurgând aceste pagini, pot să hotărască dacă, prin nenumăratele sale întrupări, ideea de frumuseţe şi-a păstrat sau nu unele trăsături constante. Lectura acestei carti  este o pasionantă aventură intelectuală şi emoţională.

„Frumos”,ca şi „graţios”, „drăgălaş”, sau „sublim”, „minunat”, „superb”, precum şi alte expresii de acest gen, reprezintă un adjectiv pe care îl folosim adesea pentru a desemna ceva ce ne place. Se pare că, în acest sens, ceea ce este frumos coincide cu ceea ce este bun, şi într-adevăr în diverse epoci istorice au fost stabilite conexiuni foarte strânse între Frumos şi Bun. Dacă însă judecăm după experienţa noastră de zi cu zi, tindem să definim drept bun nu numai ceea ce ne place, ci şi ceea ce am dori să avem pentru noi. Sunt nesfârşite lucrurile pe care le considerăm bune: o iubire împărtaşită, o bogăţie obţinută pe cale cinstită, un deliciu culinar, şi în toate aceste cazuri noi am dori să posedăm acel bun. Este aşadar bun tot ceea ce stimulează dorinţa noastră. Chiar şi când judecăm drept bună o acţiune plină de virtute, ne-am dori să o fi făcut noi, sau ne propunem să înfăptuim ceva la fel de merituos, mânaţi fiind de exemplul pe care îl considerăm a fi bun. Mai numim bun şi ceea ce este în conformitate cu un principiu ideal care însă înseamnă durere, cum ar fi moartea glorioasă a unui erou, devotamentul celui care îngrijeşte un lepros, sacrificiul părintelui care-şi dă viaţa pentru a-şi salva fiul…

În cazuri ca acestea recunoaştem că acel lucru este bun, dar, din egoism sau din teamă, nu ne-am dori să fim implicaţi într-o experienţă analogă.

Reconoaştem acel lucru ca pe un bine, dar ca pe binele altuia, pe care-l privim cu o oarecare detaşare, chiar dacă şi cu emoţie, fără a ne simţi târâţi de dorinţă. Adesea, pentru a indica acte pline de nobleţe, pe care mai degrabă le admirăm, decât să le înfăptuim, vorbim despre „fapte frumoase”.

Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond vorbim despre Frumuseţe ori de câte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că acesta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră. Chiar şi tortul de nuntă făcut cu măiestrie, dacă îl admirăm în vitrina unei cofetării, ni se înfăţişează drept frumos, chiar dacă din motive de sănătate sau din lipsa poftei de mâncare nu ni-l dorim ca pe un bun ce trebuie câştigat. Este frumos ceea ce, dacă ar fi al nostru, ne-ar aduce desfătare, dar care tot frumos rămâne chiar şi dacă aparţine altcuiva. Fireşte nu luăm aici în discuţie atitudinea celui care, aflându-se în faţa unui obiect frumos, cum ar fi tabloul unui mare pictor, doreşte să-şi stăpânească, din orgoliul de a fi posesorul acestuia, din dorinţa de a-l putea admira în fiecare zi sau pentru marea sa valoare economică. Toate aceste forme de patimă, gelozie, dorinţă a posesiei, invidie sau lăcomie nu au nimic de-a face cu sentimentul Frumosului. Cel însetat se repede să bea din apa izvorului, de care a dat în sfârşit, fără să-i admire Frumuseţea. O va face după aceea, de îndată ce dorinţa i se va fi potolit. De aceea semnificaţia Frumosului este diferită de cea a dorinţei. Fiinţele umane pot fi şi ele socotite nespus de frumoase, chiar şi dacă nu reprezintă obiectul dorinţei noastre sexuale sau ştim că nu ne vor putea aparţine niciodată. Dacă însă simţim dorinţa pentru o făptură omenească (fie ea şi urâtă) cu care însă nu putem avea legăturile sperate, apare suferinţa.

Volumul identifică Frumuseţea prin prisma acestei trecere în revistă a ideii de frumos de-a lungul veacurilor.

Apare o întrebare cât se poate de previzibilă: de ce această istorie a Frumuseţii este ilustrată aproape de fiecare dată prin opere de artă?

Pentru că artiştii, poeţii, romancierii au fost aceia care ne-au povestit de-a lungul secolelor ceea ce considerau ei ca fiind frumos, lasându-ne şi nişte dovezi în acest sens. Ţăranii, zidarii, brutarii sau croitorii au făcut şi ei lucruri pe care le considerau chiar frumoase, dar dintre acestea au ajuns până la noi puţine mărturii (cum ar fi un vas, un adăpost pentru animale, o haină); dar mai ales nu au lăsat niciodată niciun rând prin care să ne spună dacă şi de ce considerau frumoase acele lucruri, sau prin care să ne explice ce reprezintă pentru ei Frumuseţea naturală. Doar atunci când artiştii au înfăţişat persoane îmbrăcate în veşminte frumoase, sau case şi unelte frumos meşteşugite, ne-am putut face o idee, chiar dacă nu pe deplin sigură, despre idealul Frumuseţii la meşteşugarii din vremea lor.

Lucrarea de faţă porneşte de la principiul că Frumuseţea nu a fost niciodată o valoare absolută şi imuabilă, ci a cunoscut chipuri diferite în funcţie    de perioada istorică şi de ţară, şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte Frumuseţea fizică (a bărbatului, a femeii, a peisajului), ci şi în ceea ce priveşte Frumuseţea lui Dumnezeu, a sfinţilor, a ideilor…

„Frumosul este întotdeauna bizar. Nu vreau să spun că e vorba despre un bizar rece şi căutat, pentru că ar însemna atunci că nu ar fi altceva decât o dihanie care ar ieşi din rosturile vieţii. Spun doar că el conţine întotdeauna o anumită bizarerie, ceea ce îl face să devină acel Frumos deosebit.” – Charles Baudelaire