Popescu Barbu participant la Războiul de Independenţă din 1877 a făcut parte din Regimentul 2 Călăraşi

Stră-stră-bunicul meu eroul Popescu Barbu a fost un țăran tipic cu mult bun simț și credință în Dumnezeu. A participat la Războiul de Independență fiind decorat pentru merite deosebite. Era mărunțel la trup dar vânjos fiind călit la muncile câmpului (săpat, cosit, strâns fân, cărat cu carul, cules via și preparat vinul, tăiat lemne pentru iarnă pe care le aducea cu carul și restul de munci pe care le practicau țăranii români din timpuri imemoriale și pe care mulți dintre ei le practică și acum).

Nu am în posesie documente care să-i pună în valoare curajul de neoprit, vitejia din luptă sau iscusința dobândită în aprige lupte și cu dușmanul dar și cu viața ci o să vă expun, puțin romanțat o întâmplare în care a fost eroul principal, întâmplare petrecută nu cu mulți ani înaintea războiului.

În vremea aceea turcii puseseră o sumedenie de biruri pe bieții țărani. Era bir și pentru ferestrele de la case întrucât ziceau ei că lumina vine de la Allah. Așa se face că într-o dimineață de vară când soarele nu se ridicase prea mult pe cer, moșu Barbu – așa cum îl cunoștea tot satul e chemat urgent la Sfat unde oficialitățile locale i-au încredințat o misiune nu tocmai plăcută: nici mai mult nici mai puțin decât să ducă un turc, oficial al satului de altfel cale de vreo 12 km în cârcă adică mai precis de la Licurici la Tg. Cărbunești.

Dacă nu executa porunca deznodământul era evident – adică simplu – i se tăia capul. Așa că a pornit moșu Barbu cu turcul în cârcă dar nu a luat-o pe drumul cunoscut ci pe o scurtătura să-și ușureze un pic nobila misiune. Turcul a acceptat fiind convins că peisajul era mai pitoresc. Și aici avea dreptate, zona respectivă este și acum de un pitoresc mioritic.

Și merg ei ce merg până într-un luminiș în mijlocul unei păduri pe un deal destul de abrupt unde, cum era și normal moșu Barbu a cerut un binemeriat răgaz. Turcul a acceptat văzând osteneala accentuată a celui ce-l ținea în cârcă. Stând ei așa la marginea pădurii din luminișul mai sus amintit, turcul își scoate paloșul și-ncepe să se laude.

-Mă ghiaure, știi tu câte capete a tăiat paloșul ăsta al meu?

-Nu știu prealuminate, de unde să știu eu în prostia mea.

-Vezi mă ghiaure, asta-i treaba că nici eu nu mai țin minte.

În acest moment moșu Barbu a avut o revelație. O sclipire. Mintea ia născocit un scenariu, macabru în fond dar destul de util. Și dialogul a continuat, de această data moșu Barbu a întrebat puțin nedumerit:

-Prealuminate stăpâne dar mie nu prea îmi vine să cred că un paloș așa de greu poate fi manevrat așa de ușor!

-Cum să nu fie ghiaure. Uite. Și după câteva unduiri prin aer turcul oprește paloșul în dreptul gâtului lui moș Barbu, izbucnind într-un râs isteric.

Moș Barbu, parcă mai scârbit ca oricând nu renunță la ideea lui și continuă dialogul.

-Prealuminate dacă îți este cu cinstire dar eu parcă tot nu cred ce am spus. E prea greu, nu are cum. Numa dacă îmi îngădui și mie să-i simt greutatea.

-Piei Satana, auzi tu, să pui mâna pe paloșul meu, nu era spurcat de un ghiaur ca tine!

-Cum spui luminate dar eu tot cred că nu e așa ușor cum spui.

Discuția a continuat minute bune. Moșu Barbu tot insista să simtă și el paloșul în mână, turcul nu și nu. Ideea din mintea lui Barbu începuse să se îndepărteze tot mai mult. Și când aproape își luase gândul turcul netam-nesam a cedat.

-Bine măi păcătosule fie, ia aici, pune și tu mâna pe un paloș adevărat pe care neam de neamul tău nu a pus și nu va pune niciodată.

Barbu atât a așteptat. Cu o vigoare de nedescris și o iuțeală pe măsură s-a dezlănțuit din toți rărunchii, eliberând în câteva secunde ura acumulată împotriva otomanilor a pus mâna pe paloș a făcut și el, așa cum făcuse și turcul mai devreme, câteva unduiri cu paloșul în aer.

De această dată, spre deosebire de finalitatea demonstrației turcului moșul Barbu nu se opri la gâtul turcului ci-l reteză. Sângele țâșni în șiroaie. Turcu se zbătu preț de câteva minute apoi se duse în lumea celor drepți. Barbu nu stătu pe gânduri. Ba cu paloșul, ba cu mâinile începu să sape în disperare o groapă. Trebuia să șteargă urmele faptei sale. Dacă s-ar fi aflat ceva nu avea altă soluție decât să-l urmeze pe turc. Muncii preț de câteva ore bune, trase pe turc în groapă, îi puse căpățâna unde îi era locul și acoperi în grabă totul. Apoi presără niște fân și mărăcini, mă rog așa cum se pricepu să șteargă cât mai mult urmele faptei sale.

Pe seară se întoarse în sat. Nu a povestit nimănui nimic. Povestea s-a uitat repede. Turcii nu au făcut nici o anchetă cu toate că respectivul fusese dat dispărut. Barbu a ținut în el secretul până după Războiul de Independență când l-a povestit la copii și nepoți.

Adi Popescu