Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare

Probă scrisă – Limba şi literatura română

VARIANTA 10

 

• Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

• Timpul de lucru efectiv este de 3 ore.

 

SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citeşte următorul text:

ACTUL II, SCENA XVI

ACEIAŞI, fără DOMN

Acelaşi joc ca la începutul scenei precedente. Sentiment general de uşurare.

Fiecare se aşază la locul lui. Moment de tăcere.

BOGOIU (care a auzit ultima replică a Domnului, fără să-i dea prea mare atenţie, sare luminat, ca şi cum abia acum ar fi auzit-o): Ce-a zis? Joi? 12? Aţi auzit? A zis joi. A zis 12. Joi, joi, joi… E joi şi e 12. Daţi-mi o cretă! Daţi-mi un creion! Daţi-mi cerneală! Daţi-mi să scriu! (Scrie cu degetul pe jos, pe perete, în aer:) Joi 12 august, joi 12 august… Presimţeam eu, domnule! Îmi spunea inima. 12 august, 12 au… (entuziasmul îi scade subit, lasă cuvântul neterminat. […] Pe urmă, cu totul dezumflat:) Dacă azi e în doişpce, atunci pân’la cincisprezece mai sunt trei zile. Şi la 15…

MADAME VINTILĂ: Ce e la 15 ?

BOGOIU: Păi ce să fie… […] Serviciul… Se termină vacanţa… Trebuie să plec… Lumina aia galbenă de la birou… Mirosul de hârtie veche… (Tresărind, aproape violent 🙂 Eu nu plec. Rămân. Fie ce-o fi, rămân.

MAIORUL: Ba o să pleci. Toţi plecăm. Azi unul, mâine altul… cum trece vremea, domnule… Şi când mă gândesc că mă-ntorc acolo…

MADAME VINTILĂ (pe gânduri): Acolo, acasă… lucruri de care te-ai săturat… Aceeaşi viaţă, care nu se mai schimbă…

CORINA (uşoară, aproape imperceptibilă, privire spre Ştefan): Oameni pe care n-o să-i mai vezi…

MADAME VINTILĂ: Şi alţii, pe care ai să-i vezi mereu, întotdeauna…

(Lumina a scăzut între timp simţitor, fără să se fi întunecat însă de tot. Lung moment de tăcere, în care gândul tuturor se depărtează.)

ŞTEFAN (scuturându-se din melancolia care i-a cuprins pe toţi): Bună treabă mi-ai făcut, domnule Bogoiu. Te felicit. În câte e azi? În câte e azi? Iacă, ştii în câte e azi. Îţi place? (Face un gest circular, arătându-i vag pe toţi, dar arătând mai ales acea nelămurită tristeţe care s-a furişat între ei.) Eram fericiţi adineauri. Era o zi oarecare, o zi fără calendar, şi eram fericiţi. Acum e joi şi în 12 august… şi atâta lucru e de ajuns… ca să nu mai fim.

BOGOIU: De… dacă ştiam… Acuma… să uităm şi noi…

ŞTEFAN: Dacă putem… E mai greu de uitat…

BOGOIU: Nu e greu. Uite, o să mergem la masă şi să vezi cum uităm. Nu mergem la masă?

(Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanţa)

 

Scrie, pe foaia de examen, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la text:

1. Numeşte câte un sinonim pentru sensul din text al cuvintelor: subit şi melancolia. 2 puncte

2. Explică rolul cratimei în secvenţa mă-ntorc. 2 puncte

3. Construieşte un enunţ în care să foloseşti o locuţiune/expresie care să conţină substantivul viaţă.

2 puncte

4. Precizează tema dialogului dintre personajele din textul dat. 4 puncte

5. Transcrie două cuvinte/grupuri de cuvinte din text care sunt mărci ale adresării directe. 4 puncte

6. Menţionează o modalitate de caracterizare a personajului prezentă în text, justificând răspunsul printr-o secvenţă semnificativă. 4 puncte

7. Prezintă rolul indicaţiilor scenice din textul dat. 4 puncte

8. Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului dramatic. 4 puncte

9. Comentează, în şase – zece rânduri (60 – 100 de cuvinte), următoarea secvenţă:

ŞTEFAN: […] Eram fericiţi adineauri. Era o zi oarecare, o zi fără calendar, şi eram fericiţi. Acum e joi şi în 12 august… şi atâta lucru e de ajuns… ca să nu mai fim.

BOGOIU: De… dacă ştiam… Acuma… să uităm şi noi…

ŞTEFAN: Dacă putem… E mai greu de uitat… 4 puncte

 

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 de rânduri (150-300 de cuvinte) despre politeţe, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia Ioanei Pârvulescu: Politeţea rămâne totuşi azi, ca şi ieri, singura formă controlabilă şi educabilă a empatiei, a înţelegerii celuilalt.

În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:

− să respecţi structura discursului de tip argumentativ: formularea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri; 8 puncte

− să ai conţinutul adecvat argumentării pe o temă dată: formularea ipotezei/a propriei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente; 16 puncte

− să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie) şi limitele de spaţiu indicate. 6 puncte

 

Notă! Formulările de tipul Sunt/nu sunt de acord cu afirmaţia… / Autorul are dreptate când afirmă că… / Afirmaţia autorului este corectă…, neînsoţite de enunţarea propriei opinii, nu se consideră ipoteză.

 

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de două-trei pagini (600-900 de cuvinte), în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-o nuvelă studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

− evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea nuvelei studiate într-o tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o orientare tematică;

− ilustrarea temei nuvelei studiate prin două episoade/citate/secvenţe comentate;

− prezentarea a patru elemente de structură şi de compoziţie ale textului narativ, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume din nuvela studiată (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

− susţinerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema se reflectă în nuvela studiată.

 

Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru fiecare cerinţă/reper). Pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct, încadrarea în limitele de spaţiu indicate – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum două pagini (600 de cuvinte) şi să dezvolte subiectul propus.

 

 

REZOLVARE

 

Subiectul I

1. Sinonime: subit – brusc, neprevăzut; melancolia – tristeţea, nostalgia.

2. Cratima marchează căderea unei vocale şi rostirea într-o silabă a două cuvinte diferite.

3. De câteva zile, Marin învaţă mai cu viaţă.

4. Sfârşitul vacanţei.

5. Mărci ale adresării directe din text: verb la modul imperativ – daţi şi substantiv în vocativ – domnule.

6. O modalitate de caracterizare a personajului prezentă în text este caracterizarea directă:

ŞTEFAN (scuturându-se din melancolia care i-a cuprins pe toţi): Bună treabă mi-ai făcut, domnule Bogoiu. Te felicit. În câte e azi? În câte e azi? Iacă, ştii în câte e azi. Îţi place? (Face un gest circular, arătându-i vag pe toţi, dar arătând mai ales acea nelămurită tristeţe care s-a furişat între ei.) Eram fericiţi adineauri. Era o zi oarecare, o zi fără calendar, şi eram fericiţi. Acum e joi şi în 12 august… şi atâta lucru e de ajuns… ca să nu mai fim.

7. Prin intermediul indicaţiilor scenice, autorul dă instrucţiuni actorilor.

8. Cele două trăsături ale genului dramatic sunt:

a) folosirea dialogului ca mod de expunere. Exemplu:

MADAME VINTILĂ: Ce e la 15?

BOGOIU: Păi ce să fie…

b) prezenţa indicaţiilor scenice. Exemplu:

BOGOIU (care a auzit ultima replică a Domnului, fără să-i dea prea mare atenţie, sare luminat, ca şi cum abia acum ar fi auzit-o) sau (Face un gest circular, arătându-i vag pe toţi, dar arătând mai ales acea nelămurită tristeţe care s-a furişat între ei.).

9. Conştientizarea datei calendaristice, 12 august, produce dezamăgire în sufletele protagoniştilor. Ele îşi dau seama că vacanţa este pe sfârşite. Prinse de nostalgia miezului vacanţei, prezintă, într-o comparaţie ad-hoc, avantajele de care s-au bucurat până acum, care, cu alte cuvinte, i-au făcut fericiţi. Unul dintre acestea: zilele treceau la fel, fără dată, fără nume, întrucât starea de concediu copleşea totul. Altul, faptul de a face numai ceea ce doreşti, departe de sarcinile slujbei. Spre deosebire, a te apropia de momentul final al vacanţei înseamnă a reintra în febra presupusă de serviciul avut. Pentru a se mai bucura de zilele rămase libere, Bogoiu propune o soluţie: Acuma… să uităm şi noi…, adică să ignore data la care s-a ajuns, apropierea toamnei şi, implicit, a revenirii la serviciu.

 

SUBIECTUL al II-lea

Politeţea este o formă de educaţie. Opinia mea este că Ioana Pârvulescu are dreptate pentru că, politicos fiind, exprimi nu doar un sentiment de simpatie reciprocă, dar şi puţin din educaţia primită acasă.

În primul rând, politeţea nu este o formă de comunicare apărută acum; ea parvine multor secole de evoluţie a relaţiilor dintre oameni. De exemplu, în Antichitate, erau apreciaţi filosofii. Ei reprezentau un model în societate. De aceea, şi Socrate a fost tras la răspundere şi obligat la exil ori sinucidere (el a ales să bea cucută), pentru un motiv greu de înţeles astăzi: că ar fi corupt, prin discursurile lui celebre, tinerii la forme, în prezent elementare, de libertate. Însă, atunci societatea avea echilibru şi se manifesta destul de intens, din punct de vedere cultural, la modă fiind teatrele în aer liber, simpozioanele. Exista un tribunal care conferea titlul de poet pe merit celui care prin efort îl câştiga.

În al doilea rând, îmi pare potrivită definiţia politeţii ca singura formă controlabilă şi educabilă a empatiei, a înţelegerii celuilalt. De exemplu, dacă ai un prieten şi el greşeşte, modul de atragere a atenţiei asupra acestei erori trebuie să fie direct, dar plin de bun-simţ. Astfel, dovedeşti că eşti un prieten adevărat, că îl respecţi şi că meriţi la rândul tău să fii respectat. Atenţia pe care tu i-o acorzi va inspira pe alții să devină și ei politicoși. cu care te comporţi, fără a deranja pe nimeni, vor face ca şi valoarea ta în ochii celor din jur să crească.

În concluzie, atenţia pentru cel de lângă tine, ce poate el asculta ori accepta, înseamnă a-l înţelege şi respecta, iar el cu siguranţă îţi va aprecia în reciprocitate politeţea.

 

SUBIECTUL al III-lea

Nuvela este o specie a genului epic în proză, mai amplă decât schiţa şi mai simplă decât romanul, cu un conflict bine conturat.

Cele mai valoroase lucrări pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt din domeniul nuvelisticii, iar cele şase volume de nuvele, primul intitulându-se Novele din popor – 1881, au contribuit la progresul literaturii române, în direcţia înfăţişării realiste a vieţii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale şi prin crearea unor personaje reprezentative care ilustrează anumite principii morale. Despre Novele, Mihai Eminescu scria că exprimă fondul sufletesc al poporului nostru.

Ioan Slavici considera că frumosul în artă trebuie judecat în funcţie de bine şi adevăr. În perioada 1871-1880, Slavici adoptă poziţia lui Maiorescu în privinţa atitudinii critice, fiind un adevărat clasicist. După 1880 şi până la apariţia romanului Mara, el se afirmă ca un scriitor realist, iar viziunea realistă îl conduce la ideea de obiectivitate. De aceea, Ioan Slavici este considerat părintele prozei noastre obiective, proză care va culmina cu Liviu Rebreanu.

Menţionăm că obiectivitatea nu devine la Slavici independentă de artă pentru că scriitorul trebuie să fie un educator, şi în tratatul său Educaţiune morală, apreciază pe acei oameni care ştiu să-şi chivernisească viaţa şi îi condamnă pe cei care se lasă ispitiţi de vraja banului. Slavici înţelegea prin realism transfigurarea realităţii, şi nu o copie a ei.

Unele nuvele au ca tematică formarea burgheziei rurale transilvănene; ilustrative sunt nuvelele Popa Tanda şi Budulea Taichii.

Alte nuvele au ca temă conflictul social din viaţa satului în problema căsătoriei, conflict ilustrat de Coşbuc în poezie. Nuvela Gura satului narează idila dintre Marta şi ciobanul sărac Miron. În La crucea din sat, ţăranul sărac Bujor se îndrăgosteşte de fata bogată Ileana. Dacă la Coşbuc flăcăii sunt înstăriţi, la Slavici fetele sunt bogate, cu excepţia nuvelei Pădureanca, în care Simina este săracă, iar Iorgovan, bogat. Criticul Pompiliu Marcea vedea în Pădureanca nuvela cea mai valoroasă a scriitorului.

Alte nuvele se referă la dezumanizarea omului în perioada dezvoltării relaţiilor capitaliste în viaţa satului transilvănean în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această temă este ilustrată în mai multe nuvele cu titluri sugestive: O viaţă pierdută, Vatra părăsită, Comoara şi Moara cu noroc.

Capodopera acestui gen literar rămâne Moara cu noroc, ilustrativă pentru viziunea despre lume a autorului. Se impune prin dinamica unor fapte dramatice, prin realizarea unor personaje puternice care acţionează după propriile lor îndemnuri, dar a căror viaţă este hotărâtă de un destin implacabil, ca în tragedii. Cum contribuţia directă a eroilor la desfăşurarea acţiunii este puternică, şi valoarea limbajului, a dialogului, ca document al vieţii sufleteşti, creşte, Moara cu noroc fiind o nuvelă psihologică. Comoara este chiar hanul de la moara situată pe drumul de ţară de la Inău. Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman, scria G. Călinescu.

Nuvela are şaptesprezece capitole în care acţiunea evoluează gradat. Autorul îşi lasă personajele să evolueze singure, potrivit cu destinul lor.

Perspectiva narativă este obiectivă, acțiunea fiind relatată la persoana a III-a.

Moara cu noroc e prima lucrare românească în care predomină preocuparea scriitorului de a crea caractere puternice, cu o viaţă interioară complexă, fiind, în acelaşi timp, şi o lecţie de moralitate. Dintre temele tratate, reţinem: teama, obsesia, erosul, alienarea. Principala temă: dezumanizarea omului provocată de obsesia banului. Autorul consideră că prăbuşirea eroului principal Ghiţă se datorează faptului că el pierde stăpânirea de sine, cumpătarea, din momentul în care cârciuma se dovedeşte a fi într-adevăr cu noroc: într-o jumătate de an, avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă, doi cai buni, bani în ladă, atât cât să poată trăi doi ani din ei. Această concepţie a scriitorului o descoperim în cuvintele soacrei, rostite în incipit: Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.

Una dintre reuşitele lui Slavici o reprezintă creaţia de personaje tipice. Eroul nuvelei, Ghiţă, fost cârpaci în satul lui, ia în arendă hanul de la Moara cu noroc, pentru că, pe de o parte, el voia să scape de sărăcie, iar, pe de altă parte, să deschidă un atelier de cizmărie la oraş, cu zece calfe. Drumul acesta spre îmbogăţire pe căi necinstite, întrucât Ghiţă va deveni complicele lui Lică Sămădăul, este un drum greu, care calcă în picioare normele morale, şi care va avea urmări tragice. Prăbuşirea eroului se explică nu numai prin firea lui slabă, după cum mărturiseşte: Aşa m-a lăsat Dumnezeu, dar mai ales prin influenţa moravurilor societăţii în care trăia.

În conştiinţa lui Ghiţă se dă o luptă între îndemnul care îl cheamă la viaţa cinstită anterioară şi îndemnul care îl ispiteşte la complicitate necinstită cu Lică, în scopul înavuţirii. Conflictul acesta interior îl face să comită mai multe erori. Lăcomia lui Ghiţă este stimulată de Lică Sămădăul care exercită asupra lui influenţa lui Vautrin asupra lui Rastignac din romanul Moş Goriot de Balzac. G. Călinescu observa: Drama lui Ghiţă e analizată magistral de Slavici. Ghiță avea soţie şi doi copii. Înţelegând că situaţia lui la han depinde mult de Lică, precum şi de dragul câştigului, e gata să-şi pună capul în primejdie şi întâia oară în viaţa lui ar fi voit să nu aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice prea puţin îmi pasă.

Patima banului transformă radical caracterul lui Ghiţă. Neîncrederea în ziua de mâine: Pierd ziua de astăzi pentru cea de mâine, sentimentul culpabilităţii alături de Lică îl fac să devină închis în sine, irascibil, ferindu-se parcă să rămână singur cu Ana, deşi ea îi atrăsese atenţia că Lică e un om primejdios, pătimaş, şi aceasta se vede din căutătura ce o are când îşi roade mustaţa cu dinţii.

Ghiţă devine complicele lui Lică din momentul când acceptă să primească şase porci neînsemnaţi. De asemenea, tăinuieşte autorităţilor de la Ineu faptul că Lică părăsise hanul în toiul nopţii, când arendaşul evreu fusese bătut şi jefuit. Această declaraţie falsă o susţine şi la judecătoria din Oradea, în urma omorului efectuat de oameni mascaţi asupra unei tinere doamne văduve şi asupra copilului ei, motivul fiind jaful, dar şi faptul că văduva fusese neatentă pentru că păstrase un lanţ de aur primit de la Lică pentru a-l schimba. Lică e declarat nevinovat, deşi la locul crimei fusese găsit biciul acestuia, şi sunt condamnaţi la ocnă pe viaţă ciobanii Buză-Ruptă şi Săilă Boarul. După proces, Ghiţă are remuşcări: Eu nu pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor că tatăl lor e un ticălos şi, adresându-se soţiei: Iartă-mă, Ano!. Dar Ghiţă are prea mare slăbiciune pentru aur. Ghiţă ştia că Lică e un hoţ şi un ucigaş. După multe frământări, se hotărăşte să-l dea pe Lică prins căprarului Pintea, un fost sămădău şi hoţ de codru, dar care se făcuse jandarm pentru a se răzbuna pe Lică. Pintea şi Ghiţă se înţeleg să-l prindă pe  sămădău cu aurul şi argintăria furate, asupra lui.

Dezumanizarea eroului principal atinge punctul culminant atunci când cârciumarul o lasă pe Ana drept momeală, pentru a-l prinde pe Lică, faptă care-l intrigă şi pe căprarul Pintea. Din gelozie, Ghiţă îşi va ucide soţia, iar sfârşitul tragic e pus pe seama destinului: Cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă?. Ghiţă va fi împuşcat de omul lui Lică, Răuţ, care va da foc hanului. Focul este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele care se înfăptuiseră la cârciuma Moara cu noroc.

Finalul nuvelei este reprezentat, ca și incipitul, de cuvintele bătrânei, care, în fața zidurilor afumate, însoțită de cei doi copii, spune: Simţeam eu că n-are să iasă bine, dar aşa le-a fost data.

Un personaj unic în literatura română, după aprecierea criticului Pompiliu Marcea, este Lică Sămădăul, un amestec de pasiune şi de disimulare, după cum îl caracterizează Tudor Vianu în lucrarea Arta prozatorilor români. Lică e un personaj complex, exercită o influenţă nefastă asupra oamenilor cu care vine în contact. El este un produs al societăţii, lacom de bani, lipsit de orice scrupul; pentru el crima a devenit un fel de boală. Ghiţă  motiva că în el este ceva mai tare decât voinţa, aşa după cum nici cocoşatul nu e vinovat că are cocoaşă, iar Lică spunea că sângele cald e un fel de boală care-l apucă din când în când, că a fost grea prima crimă şi că pe al doilea l-a ucis ca să se mângâie de remuşcările pentru primul ucis. Scriitorul îi face şi un portret fizic: înalt, uscăţiv, cu mustaţă lungă, cu ochi mici şi verzi, dar şi un portret moral din felul cum îl intuieşte Ana: Lică este un om rău şi primejdios… un om pătimaş şi nu e bine să te dai prea tare cu el.

Lică este generos cu cei care-l sprijină, iar la petreceri este vesel şi bun. El fură şi ucide pentru că are sprijinul contelui Vermesy, care era prieten cu judecătorii. Sfârşitul său spectaculos, întrucât îşi sfărâmă capul de un stejar, ca să nu cadă în mâinile lui Pintea, după ce-l pusese pe Răuţ să dea foc cârciumii, apare ca o sancţionare a faptelor sale reprobabile şi ca o satisfacţie a cititorului. De altfel, Slavici, adept al unei morale intransigente, îşi pedepseşte exemplar toate personajele amestecate în afaceri necinstite.

Alt personaj principal este şi Ana, prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire. Este victimă a prăbuşirii morale a soţului, căruia îi reproşează, la un moment dat, tu nu mă omori, Ghiţă, tu mă seci de viaţă, mă chinuieşti (…), mă laşi să mă omor eu în mine. Atunci când bărbatul îi spune brutal că îi stă în cale, Ana îi răspunde: cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin la tine. Când iubirea pentru soţ încetează, în sufletul Anei se aprinde dispreţul pentru laşitatea şi cinismul soţului, spunându-i lui Lică: tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu este decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti.

Strigătul ei disperat: Nu vreau să mor, Ghiţă! exprimă gândul Anei şi al scriitorului, că viaţa e mai frumoasă ca moartea, iar faptul că muribunda îi muşcă mâna lui Lică, înfigându-şi mâna în obrajii lui, ilustrează gândul că Lică este un diavol, gând pe care-l avusese şi Ghiţă pentru Lică, tu nu eşti om, eşti diavol.

Bun cunoscător al psihologiei umane, al rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor și superstițiilor, Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei și-și pedepsește personajele în mod exemplar, direct proporțional cu erorile săvârșite de acestea. Cum contribuția directă a eroilor la desfășurarea acțiunii este puternică, și valoarea limbajului, a dialogului, ca document al vieții sufletești, crește. Remarcabile sunt proverbele, zicătorile şi expresiile populare, precum: ce-i în mână nu-i minciună, când mi-i vedea eu ceafa cu ochii  – spune Lică, iar Pintea: era gata să-şi bage mâna în foc pentru Ghiţă.

Întrucât este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict consolidat, o intrigă bine evidențiată, cu personaje puternic conturate, unele dintre ele complexe, opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică. Tehnicile narative, introspecția și observația psihologică, precum si pedepsirea exemplară a personajelor erodate de vicii, definesc opera ca nuvelă psihologică.