VARIANTA 4

 

• Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

• Timpul de lucru efectiv este de 3 ore.

 

SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citeşte următorul text:

Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără, nouă necunoscută […]. La intrarea noastră, ridicând capul, roşii până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-şi mâna la inimă: „Doamne, îl auzii şoptind, cum îi seamănă!“

Făceam astfel cunoştinţa „duduii“ Ilinca Arnoteanu. Ştiam că mai era o fată, cea mai mică, pe care o luase din leagăn să o crească o soră a maioresei, de la Piatra-Neamţ, văduvă cu dare de mână şi fără copii. Cei şaisprezece ani ai Ilincăi se depănaseră alintaţi în pacea acelui romantic ţinut cu zări tainice… Blajinul soare moldovenesc îi cruţase poleiala stinsă a cosiţelor şi albeaţa sidefie a pielei, aproape nefireşti amândouă […]. Părinţii erau cum nu se poate mai mândri de dânsa […]; Ilinca fusese întotdeauna premiantă întâia şi se pregătea să treacă două clase într-un an […].

Primisem s-o ajut să-şi revadă câteva „materii“ la cari se credea mai slabă. Între timp, mai vorbind şi de una-alta, m-a uimit cât de cuminte cap avea, ce sănătos judeca şi limpede. Spunându-i odată ce rar e să găseşti pe cineva care să înveţe ca dânsa numai de plăcere, îmi observă că ea învăţa cu plăcere, dar de nevoie, ca să aibă o meserie. Cum, dar nu avea să fie bogată? se ştia doar că era singura moştenitoare a mătuşii sale […]. Chiar aşa, dar averea, pe lângă că se poate pierde, nu e o piedică la o meserie; dimpotrivă. — Cu numele ei? — De ce nu? a lucra nu e o ruşine; munca înnobilează. Tocmai, cu numele ei […] avea să fie mai preţuită şi mai respectată; respectată: lucrul la care ţinea mai mult ca la orice. Numele ei, ştia bine ce i se datora şi ce-i datora: prestigiul lui, viu încă, i se revelase înainte de a-l cunoaşte. […] Da, marele nume de dregători, de cărturari şi de ctitori, ea avea să-l poarte cu demnitate; destul se întrecuseră să-l păteze surorile ei.

(Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche)

 

Scrie, pe foaia de examen, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la text:

1. Numeşte câte un sinonim pentru sensul din text al cuvintelor: pacea şi a uimit. 2 puncte

2. Explică rolul cratimei în secvenţa: s-o ajut. 2 puncte

3. Construieşte un enunţ în care să foloseşti o locuţiune/expresie care să conţină substantivul inimă.2 puncte

4. Menţionează tipul de perspectivă narativă din textul citat. 4 puncte

5. Transcrie două cuvinte din text care aparţin câmpului semantic al familiei. 4 puncte

6. Precizează două motive literare identificate în textul dat. 4 puncte

7. Prezintă valoarea expresivă a verbelor la timpul imperfect din text. 4 puncte

8. Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului epic. 4 puncte

9. Comentează, în şase-zece rânduri (60-100 de cuvinte), următoarea secvenţă din textul dat:

Făceam astfel cunoştinţa „duduii“ Ilinca Arnoteanu. Ştiam că mai era o fată, cea mai mică, pe care o luase din leagăn să o crească o soră a maioresei, de la Piatra-Neamţ, văduvă cu dare de mână şi fără copii. Cei şaisprezece ani ai Ilincăi se depănaseră alintaţi în pacea acelui romantic ţinut cu zări tainice… Blajinul soare moldovenesc îi cruţase poleiala stinsă a cosiţelor şi albeaţa sidefie a pielei, aproape nefireşti amândouă […]. Părinţii erau cum nu se poate mai mândri de dânsa […]; Ilinca fusese întotdeauna premiantă întâia şi se pregătea să treacă două clase într-un an […]. 4 puncte

 

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 de rânduri (150-300 de cuvinte) despre calităţile umane, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Lucian Blaga: Nu e de ajuns să ai mari calităţi; trebuie să ştii cum să le foloseşti cu rost.

În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:

− să respecţi structura discursului de tip argumentativ: formularea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri; 8 puncte

− să ai conţinutul adecvat argumentării pe o temă dată: formularea ipotezei/a propriei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente; 16 puncte

− să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie) şi limitele de spaţiu indicate. 6 puncte

Notă! Formulările de tipul Sunt/nu sunt de acord cu afirmaţia… / Autorul are dreptate când afirmă că…

/ Afirmaţia autorului este corectă…, neînsoţite de enunţarea propriei opinii, nu se consideră ipoteză.

 

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de două-trei pagini (600-900 de cuvinte) în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

− evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

− prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre lume din textul studiat;

− ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/tropi, elemente de prozodie etc.);

− susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în textul poetic studiat.

 

Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.

Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru fiecare cerinţă/reper). Pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în scris – 3 puncte; abilităţi de analiză şi de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct, încadrarea în limitele de spaţiu indicate – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum două pagini (600 de cuvinte) şi să dezvolte subiectul propus.

 

 

REZOLVARE

 

SUBIECTUL I

1. Sinonime: pacea – liniştea; a uimit – a surprins.

2. Cratima marchează elidarea sunetului „-ă” şi rostirea într-o silabă a două cuvinte diferite.

3. El învaţă mai cu inimă.

4. Perspectiva narativă este subiectivă întrucât acţiunea este relatată la persoana întâi.

5. Soră, părinţii.

6. Munca, demnitatea.

7. Verbele la imperfect fixează acţiunea într-un timp care nu poate fi determinat.

8. A. Folosirea naraţiunii ca mod de expunere dominant. Exemplu: Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără, nouă necunoscută […].

B. Prezenţa instanţelor comunicării narative – narator, personaj. Exemplu: La intrarea noastră, ridicând capul, roşii până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-şi mâna la inimă. sau Făceam astfel cunoştinţa „duduii“ Ilinca Arnoteanu.

9. În fragmentul dat, este descris un cerc familial. În centru, se află destinul Ilincăi Arnoteanu, căreia i se face, în linii repezi, un portret moral. Duduia, care în copilărie şi adolescenţă s-a bucurat de preţuirea părinţilor, datorită unei calităţi morale deosebite: îi plăcea să înveţe, a avut şi bucuria de a petrece o perioadă importantă de timp în pacea acelui romantic ţinut cu zări tainice; portretul ei fizic poartă amprenta locului: Blajinul soare moldovenesc îi cruţase poleiala stinsă a cosiţelor şi albeaţa sidefie a pielei, aproape nefireşti amândouă.

Surprinderea personajului narator de a fi în apropierea acestei familii şi de a o cunoaşte în atmosfera ei intimă însoţeşte aceste rânduri.

 

SUBIECTUL al II-lea

Prin calităţi umane, înţeleg prezenţa unor sentimente ca mila, toleranţa, dragostea pentru semeni, bunătatea.

Consider că autorul are dreptate când afirmă că: Nu e de ajuns să ai mari calităţi; trebuie să ştii cum să le foloseşti cu rost pentru că într-adevăr, abilitatea de a pune în valoare propriile calități face de multe ori diferența dintre oamenii de succes și ceilalți.

În primul rând, evoluţia societăţii se datorează, în principal, calităţilor umane ale membrilor ei, adică inventivităţii lor şi nu în ultimul rând, omeniei. De exemplu, primele comunități trebuie să se fi închegat tocmai datorită acestor calităţi. Oamenii, în condiţiile în care puteau coabita, deveneau sedentari, dezvoltând acolo (unde se fixaseră, unde găsiseră climă bună şi blândeţe umană) agricultură ceva mai solidă, bazată pe ajutor reciproc, ori proiecte diverse, de ridicare a unor tipuri noi de locuinţe. Rămânând uniţi, au avut ocazia de a dezvolta habitatul şi de a supravieţui în faţa pri­mejdiilor. De asemenea, religia a contribuit la armonia dintre ei.

În al doilea rând, marile realizări ştiinţifice sau marile opere literare au apărut datorită unor indivizi deosebiți care şi-au întrebuințat vocațiile pentru a crea lucruri folositoare nevoilor zilnice ale oamenilor sau sufletelor lor. De exemplu, Mihai Eminescu a elaborat o operă complexă în care ne regăsim multe dintre trăirile noastre. Când sunt abătut, îmi revin citind versuri eminesciene, învățând din versuri să am încredere în mine şi în abilităţile de a reuşi într-un domeniu. Astfel, încă din clasa a şasea, eu mi-am dorit să urmez profilul de matematică-informatică. Dar numai acest lucru nu era de ajuns. Trebuia să fiu serios în efortul meu şi să învăţ continuu, fără a deveni arogant, deoarece este greşit ca, atunci când ai succes, să te culci pe lauri. Din păcate, sau din fericire, acest lucru l-am învăţat pe parcurs şi astfel am putut evolua atât ca om, cât şi ca elev. Devine, cum se spune, imperios necesar să continui munca, să i te dedai până ajungi să ai sentimentul împlinirii. Marile calităţi pot fi stăpânite şi favorabile numai dacă eşti chibzuit în viaţă.

În concluzie, calităţile umane se văd cel mai bine în urma efortului depus şi în domeniile unde ele sunt adecvate.

 

SUBIECTUL al III-lea

Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului.

Mihai Eminescu este considerat ultimul mare poet romantic european.

Cercetările eminesciene arată că Scrisoarea I a avut mai multe variante alcătuite din fragmente de cosmogonie, care datează din perioada studiilor berlineze, 1873-1874, ba există dovezi că unele încercări s-au produs în perioada vieneză. Poezia a văzut lumina tiparului la 1 februarie 1881, după ce fusese citită la o reuniune a Junimii.

În general, Scrisoarea I, al cărei titlu anunță începutul unei serii de scrisori (în total cinci) despre viață și destin, este una dintre cele mai frumoase meditaţii legată de sentimentul originii lumii, de puterea de trăire şi descoperire a originii lumii de către bătrânul dascăl. Acest dascăl este un savant sui-generis, în spatele căruia unii l-au identificat pe Kant, iar alţii au pus imagini de dascăli eminescieni din perioada studiilor din străinătate.

Opera are ca incipit filosofia indiană care s-a adăpat din filosofii pierdute în timp şi pe care, în bună parte, Eminescu le-a recuperat, fie prin misticii germani din Evul Mediu, fie prin filieră greacă şi prin filosofia lui Hegel.

Într-o serie de manuscrise s-au descoperit întrebări legate de negarea unui zeu tutelar pe care Eminescu l‑a trecut fără îndoială, în seria himerelor. Unii cercetători ca Iancu Alecsandri, Teoharie Antonescu, C.D. Gherea, D. Murăraşu au căutat izvoarele documentare pentru Scrisoarea I în câmpul literaturii germane, indiene sau arabe şi au adăugat, fără a greşi, lucrări aparţinând lui Lucretius ori lui Democrit, căci ecouri ale operelor acestora se găsesc în această poezie.

Eminescu însuşi consemnează în manuscrisul 2275B, următoarele: două mari spirite în adâncimea lor, inedite ca două izvoare care, pornind de la înălţimi egale, acolo unde răsar din pământ, îşi şi aruncă apa la înălţimi egale, Kant şi Laplace. De altfel, în manuscrise există însemnări despre cosmogonie şi astronomie. Poetul reţine din lucrările de epocă observaţii despre stingerea sistemului solar şi despre apariţia altor sisteme în nesfârşita desfăşurare a timpului. Imaginarul poetic este fabulos, pe măsura celor despre care se scrie.

În general, ca toţi romanticii de altfel, Eminescu a fost atras de vaste viziuni cosmogonice, care dezvoltau geneza universului din elemente primare, o desfăşurare pe care evoluează până la înălţimi culminante, de unde apoi decade până la extincţiunea completă.

În Scrisoarea I, nu trebuie urmărit adevărul ştiinţific, ci capacitatea extraordinară a transfigurării unor elemente disparate, subsumate însă unor mitologii, cu sunete din gândirea modernă, cum observa G. Călinescu. Acelaşi G. Călinescu observa că asemenea mitologii şi o asemenea gândire nu se depărtează de Antichitate, fiindcă Jupiter, Phoebus, Diana, Venera sunt şi ele noţiuni despre univers. Dumnezeu-tatăl, care se împreună cu Haosul-mumă, spre a da naştere lumii, sunt mituri scoase din analogia cu fenomenul pământesc al procreaţiei.

Tudor Vianu în studiul Poezia lui Eminescu, făcea următoarea remarcă: Nimeni nu poate trece cu vederea impresionantul efect pe care-l obţine Eminescu prin simpla trecere de la persoana I singular la persoana I plural, în primele şase versuri ale poeziei.

După apariţia acestei poezii, în epocă s-au semnalat unele apropieri sau diferenţieri la unele creaţii semnate de Al. Depărăţeanu, Samson Bodnărescu, ele topindu-se într-o sinteză unică firească pentru Eminescu, în ceea ce s-ar putea numi contemplarea senină a fluxului neîntrerupt din univers, până la parodia ce o oferă oamenii din cortegiul de înmormântare din adunarea de la aşa-zisa celebrare a învăţatului dascăl.

Expresia literară este senină, vehementă ori îndurerată, totdeauna nouă şi potrivită cu temele. Contemplaţia însăşi se fixează pe aceeaşi treaptă de sensibilitate şi artă, când seninătatea trecutului se armonizează cu seninătatea sfârşitului.

Poezia debutează şi se încheie cu imaginea astrului lunar, motiv selenic fundamental în creaţia lui Eminescu. În Scrisoarea I, imaginea lunii stinge durerile şi dorinţele. Interesantă este metafora: lună tu, stăpână a lumii cu care debutează invocaţia, deoarece are ca premisă teoria kantiană despre maree: Fluxul şi refluxul mărilor şi al oceanelor stau sub influenţa directă a lunii.

Diferenţierile sociale făcute de Eminescu sunt de natură să sublimeze efemeritatea vieţii, ideea vremelniciei asociindu-se cu aceea a egalităţii oamenilor în faţa morţii. Toate acestea se constituie ca un prag superior pentru a reliefa portretul dascălului, şi el atins de aceeaşi suferinţă în faţa morţii, cu toate că scriitorul afirmase categoric: Universul fără margini stă în degetul lui mic sau: precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. Din acest moment începe meditaţia propriu-zisă, creată prin permanente jocuri antitetice: fiinţă, nefiinţă, viaţă, moarte etc., apoi doi termeni: viaţă şi voinţă devin identificabile în filosofia lui Schopenhauer, după care voinţa este lucrul în sine, viaţa fiind manifestarea ei.

Întrebările retorice: Fu prăpastie? Genune? amintesc de versurile unui psalm din Psaltirea lui Dosoftei: peste luciul de genune / trec corăbii cu minune. Inspiraţia grandioasă a lui Eminescu se mişcă în spaţiu şi timp, autorul vorbind de negura eternă care nu este altceva decât o nebuloasă primară, iar fiinţele sunt lucrurile care iau naştere prin deprinderea de haos.

Distrugerea universului este făcută dintr-un unghi de vedere sceptic, legat mai mult de materialismul antic. Pe de altă parte, la romantici, ca Byron, s-a văzut sfârşitul lumii prin răcirea soarelui şi îngheţarea a toate de pe pământ.

Partea a doua a Scrisorii I este o meditaţie asupra sorţii în general, a oamenilor. Ea se continuă cu o viziune întunecată asupra vieţii, în care diferenţa între fiinţele omeneşti se face după gradul lor de nefericire.

Prezentarea bătrânului dascăl în posteritate este realizată cu scopul demonstrativ de a arăta micimea celor care nu pot să se apropie de înălţimea titanului. În asemenea situaţie, evident Eminescu încheie cu o imagine selenară prin care se descoperă egalitatea tuturor în faţa morţii, moartea fiind văzută ca o trecere în lumea umbrelor, unde soarta de dinainte, a individului nu mai valorează nimic.

În concluzie, consider că tema şi viziunea despre lume din Scrisoarea I se realizează în mod regresiv și prin comparații diverse, de la planul cosmic la cel uman, iar tropii preferați rămân metafora, precum: stăpână a lumii, bolta lumii etc. și personificarea: gândirilor dând viață, trec (corăbii).