Vasyl Makhno (poet din USA): Fiecare obiect îşi are locul său 

de Dan Ionescu

La editura Scrisul Românesc. Fundaţia-Editura, în colecţia Orfeu, poetului Vasyl Makhno i-a apărut de curând cartea Fiecare obiect îşi are locul său, cu o traducere din limba ucraineană de Paul Romaniuc. Condiţiile grafice sunt excelente. Din 2000, poetul Vasyl Makhno s-a stabilit la New York.

Poezia liminară Fiecare obiect îşi are locul său, care inspiră titlul volumului, poate fi considerată o ars poetica. Primul vers, desfăcut în componente, vădeşte intenţia de echilibru. Epitetul cromatic „verde“, care în grupul său lingvistic, întreţine indiciul de eternitate al mătăsii, este simbolist şi revitalizează principiul corespondenţei între senzaţii: „Vioara în cutia sa de mătase verde / a zăcut / copacul trupului ei a putrezit / iar oasele ascuţite ale strunelor / acoperite cu fosfor / şi canifoliu / şi-au luat rămas bun de la muzică“.

Personificarea viorii în cazul „vioara a zăcut“ este modernă şi această atenţie retrospectivă acordată unor elemente vegetale de calitate dinamică, dezvăluie vocaţie parnasiană.

Versurile interstiţiale pot reconstitui, pe fir logic, cadrul de armonii al primăverii: „iar vioara îşi are locul ei (…) // vine primăvara (…) // Muzica“.

Secvenţa a treia, de un erotism nemijlocit, conţine motive esenine: „vulpoiul în vizuina sa umedă / cu vulpea / scheaună încet / se ling unul pe celălalt sub coadă“.

În afara atributului principal că a aparţinut lui Nichita Stănescu, o pălărie, în funcţie de ţinta evocatoare, e disputată ca obiect ori pasăre, după cum forţa de sugestie a metaforei îşi va fi semnalat accepţia asupra oamenilor din cercul intim (în trecut) poetului român: „Pălăria neagră a lu Nichita Stănescu îmi aminteşte / de o pasăre neagră / şi se roteşte deasupra capetelor poeţilor // Radomir Andrici poartă această pălărie – precum o ulcea de apă în pustiu – / ţinând piciorul de pasăre al pălăriei într-o mână, / iar cealaltă încălzeşte trupul transparent al rachiului / povestind despre epoca medievală a Serbiei“. În general, poetul supravieţuieşte la nivelul mijloacelor de stil care l-au validat.

Extincţia este o destinaţie pentru toţi. Realizarea truismului la stadiul conştiinţei diferenţiază pe iniţiaţi de mase: „câţiva dintre iniţiaţi ştiu că foşnetul de porumb / este foşnetul aripilor de heruvim“.

În Idila românească, acele personalităţi româneşti despre care Vasyl Makhno are cunoştinţă, sunt prinse ca într-un sandwich, între efectul şi cauza operei lor: „Bărbaţii încep cina cu vin / citesc ziarele centrale şi se aude strident – Ioaaaaane / ca-n cafeneaua pariziană a teatrului absurdului / Ionesco şi cântăreaţa cheală“.

În expuneri de expresie robustă prin artificiu, anume tăiată de linii de pauză, fără conjuncţie şi alte elemente de legătură în prelungire, poetul antrenează unghiuri de vedere după reflexul de a comenta al ziarelor occidentale: „Câinii ciobăneşti – alergând în cerc – păzesc oile (…) // Din direcţia benzinăriei / miroase a narcotice benzina / orăşelul de la poalele muntelui: căruţe şi asistente – Cearta / îi împacă pe toţi – pornesc maşinile şi scârţâie căruţele întruna“.

Legătura optimă cu poeţii vechi se face prin motive: flautul (instrument al magiei la Orfeu), câinele.

De o modernitate densă, textele poetului Vasyl Makhno sunt saturate cu metafore, simboluri şi aluzii culturale.

Kateryna Botanova observa: „Nu numai că s-a transformat dintr-un bucolic într-un poet urban, dar el este acum un poet ucrainean care vorbeşte aceeaşi limbă cu poezia contemporană americană“.