Victor Munteanu: Prizonierul tăcerii*

Cronică literară apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2017

Victor Munteanu se consideră Prizonierul tăcerii (Editura Junimea, Iași, 2016). De aceea, volumul său cel mai recent are două secțiuni: Oare până unde am ajuns?, respectiv, Ieșirea din cuvinte. În prima, autorul, sub presiunea interogației firești, care ar fi rezultatul unei asemenea atitudini (specifică și altor poeți, între care și Lucian Blaga – după cum recunoștea acesta în poemul Autoportret), ilustrează unele efecte, dintre care primul, deloc suportabil, că a ajuns să fie privit cu suspiciune de către semeni, iar pentru a-i convinge de părerea falsă, a trebuit să-și păstreze în mod permanent calmul și rutina: „-Nu cumva cămașa ta, descheiată la piept, / este cămașa lui Iuda? / –Nu, îi răspund liniștit, / bându-mi cafeaua pe prispă” (Cu adevărul pe umeri). Transferul de imagine (derivat din predilecția de a tăcea) asupra lui însuși a fost mai greu de suportat pentru că permitea îndoielii să-l cuprindă: „-Nu că aș vrea să te necăjesc, zice, dar / cămașa asta pe care o porți / nu e cămașa lui Iuda? / -Nu, dom‘le, zic, / privind îndelung la cel din oglindă, / și o mulțime de ochi mă urmăresc cu mare atenție”. Dialogul cu un interlocutor curios din fire influențează ulterior, când unele diferende sunt preluate de autor și dezbătute îndelung, sub forma monologului interior, iar la stadiul conștiinței, toate problemele capătă amploare.

Poetul nu se lasă purtat de val în discuții – le evită pe cât poate de mult – pentru că a ajuns la ideea că nu va reuși, oricât va insista, să schimbe pe nimeni: „toți încap în trupurile pe care le poartă / și în limita din care nu pot ieși”. O cauză a refugiului în tăcere o reprezintă și fragilitatea cuvintelor „împușcate de toamnă”, iar între „o moarte de cancer și una de accident vascular”, e acceptabilă răbdarea, ca echivalent euristic al tăcerii sau învecinat, nu o răbdarea oricum va fi ea, ci ancorată mai mult în plenitudinea propriei semantici: „aștept ultimul tren deraiat al răbdării”.

Indicii spațiali sunt concreți, semn al determinării stării interioare de către context: „E seară prin Bacăul pustiu, / vântul mătură bucăți de hârtie, / toate băncile goale te știu, / tristețea pe trotuare te scrie” (Frig). Legătura dintre manifestările naturii și trăirile interioare ale poetului se învederează în mod similar în aceste versuri, dar se insinuează totuși o diferență: vântul acționează numai în afară, pe când tristețea, latură a eului poetic, transgresează limitele originare pentru a popula trotuarele cu numele iubitei. Supraviețuirea îndelungată a tristeții într-un suflet (cum este sufletul poetului) se datorează specificului ei insidios de a nu-și restrânge simptomele în izolare, ci de a-și inventa singură, pentru a se autogenera, tot felul de scopuri.

În partea a doua a cărții, Ieșirea din cuvinte, se regăsesc, în titlurile poemelor, semnificațiile acestei ieșiri: Introspecție, La hotarele Sudului, Spre următoarea etapă, Șoapte, Pași pe alee, Euharistică, Iubiri expirate, Ospățul singurătății, Căință, Deghizare, Frunze căzute pe umăr etc. Denominațiile indică alte destinații ale autorului, fie în ipostaza de simplu cititor care a încheiat lectura și, implicit, legătura cu universul fictiv al cărții, fie de creator. În primul caz, încetarea lecturii înseamnă întoarcerea la sine însuși, pentru autoevaluare, dar mai îmbogățit cu experiența de viață răsfrântă în acele pagini lecturate. În al doilea, poetul (ca inventator de universuri), după ce a elaborat o carte, resimte un dor de propriul interior sufletesc, pe care și-l alină prin meditație, scriitura ca muncă presupunând și o înstrăinare de sine, deloc neglijabilă: „Voi face curat prin tot ce am fost / și prin ceea ce a rămas să mai fiu” (Introspecție). În ambele cazuri, și de cititor și de creator, autorul observă o evoluție a lui atât de importantă, încât se teme să nu părăsească, pentru cine știe ce motiv, ideile dobândite: „Ploaia bate-n rafale mai lungi decât o săritură de lup, / și-nfrigurați, clănțănim îngrămădiți în aceeași idee” (Spre următoarea etapă).

În penultimul poem, este reiterată legătura dintre literatură și realitate. Victor Munteanu scrie despre valențele pe care literatura le poate avea, dar încă nu le-a exploatat: „Nimeni n-a putut scrie poemul perfect / care să vindece toate bolile” (Poemul perfect). Poezia ca expresie a lui Dumnezeu, mai mult: „Poezia e una cu Dumnezeu”, justifică pragul atât de sus al perfecțiunii în acest domeniu.

Lirica semnată de Victor Munteanu e concisă, cu mesaj etic.