VICTORIA MILESCU: Conspiraţii celeste
de Dan Ionescu
La editura Domino, Victoria Milescu publică volumul Conspiraţii celeste. Versul: „sunt încă proprietatea lui Dumnezeu” lămureşte asupra vinovatului de tăcerea în suferinţă a poetei. Este şi un fel de resemnare, care totuşi nu convine. Cuvântului „conspiraţie” i se poate atribui şi un sens abaxial de „nedreptate”.
Anxietatea în volum provine din încercarea de identificare a injustiţiei. Despre un asemenea travaliu, poeta vorbeşte repede, ca într-o pauză scurtă. Un concurent neaşteptat în goana după adevăr este planeta însăşi: „unde să fug când pământul fuge şi el”. Sectoarele imaterial şi material interferează. O calitate de natură contemplativă ca adevărul suportă decuplarea de la propriu-i efect de iluminare, în tangenţă finală cu ploaia: „ploaia stinge adevărul”. Slujind adevărului, îi vom transfera proprietăţi de personalitate, de exemplu, combativitatea: „adevărul se bate pentru noi”.
Personificarea e procedeul de bază al volumului. Datorită ei, elementele cosmice îşi pierd scara, devenind şi manevrabile: „ţin noaptea în palmă / numărându-i bătăile inimii”. Viziunea e atât de insistent urmărită, încât riscă să piardă mai mult din extindere, neasigurându-i-se eufonia de suprafaţă: „viaţa mă ţine în gheare / nu ştiu dacă ceea ce o animă / e binele ei sau preabinele meu”. Metafora „gheară” dă o sugestie de suferinţă şi captivitate.
Victoria Milescu crede în influenţa stelelor asupra destinelor noastre. Are această superstiţie. Însă întâlnim şi fragmente în care iubitul neportretizat „face să se aprindă-n ceruri / steaua bolnavă”. După remarcile în exces: „îmi dai tot deşi nimic nu-ţi cer / îmi dai tot şi nimic nu-ţi cer”, menite să confirme trufia în iubire, finalul conţine imagini de graţie feminină: „vântul ia chipul tău / şarpele verii / înghite globul pe care scrii”.
Faţă de probleme, atitudinea e aceeaşi ca în faţa bucuriilor: „ de câte ori am pierdut în cursa vieţii / mi-am zis / e spre binele meu / când am primit lovituri / am zâmbit / e spre binele meu”. Moartea, o temă reluată în multe poezii, e privită fără spaimă. Ideea că sfârşitul n-ar fi altceva decât o schimbare de stare, conferă acest motiv al seninătăţii: „tu, binele suprem / mi-ai luat de pe umeri / povara înţelepciunii / eliberându-mă, dăruindu-mi / odihna cea mar, care, după cum spui, / e spre binele meu”.
Se creează raporturi antitetice între lucruri care încarcă distanţa (şi spaţială) dintre omul solit şi „manechinele vii, sexy”. Realităţile oraşului sunt dominate de norme efemere şi la modă, ca siguranţa succesului, chiar financiar, dacă ai farmec şi iniţiativă. Într-o lume a valorilor neclare, reprezentanţi ai clasei de mijloc riscă să fie distribuiţi de întâmplare într-o stare de anonimat, similară elementelor de ambient: „neluat în seamă de nimeni / ca un colet abandonat, ca un aurolac / însoţit de un câine murdar”.
O doime din acest volum e consacrată mediului marin. Poeta coboară între vietăţile din mare, dar, după cum le relevă, ca simboluri ale diverselor trăiri, putem considera că, de fapt, coboară în propriul sine, ca să rămână acolo, în meditaţie şi-n introspecţie.