https://blog.revistaderecenzii.com/

        Mistic, lucid și reflexiv, violetul este culoarea femeilor, a experienței, profunzimii, demnității și a regalității. Pe timpuri obținerea culorii violet era foarte costisitoare, ca și a purpurii, de aici și asocierea acestora cu regii, nobilimea, bogăția. O culoare cu semnificații complexe, ținând cont că se face referire și la uniunea mistic/ intimitatea ființei umane. Cei care aleg violetul drept culoare favorită sunt persoane intuitive și sensibile, acesta reprezentând fuziunea perfectă a albastrului spiritual cu roșul pasional. Pe lângă latura sacră și misterioasă, violetul este și culoarea vinului, extazului, bucuriei de a trăi. Violet e și culoarea mea de suflet, deși rar mă înveșmântez cu ea, purtând doar câteva pietricele violacee insertate într-o cruciuliță de argint. Se zice că ”scrisul proștilor e pe toate gardurile.” O frază inscripționată pe un zid reține totuși atenția trecătorilor într-un oraș spaniol: no sabia que ponerme y me puso feliz. Cu alte cuvinte, în loc să se mai gândească la haine, alesese să fie fericit. Citind ai șansa să devii o ființă mai autonomă, înțeleaptă chiar, iar a fi înțelept e unica formă de a putea uneori supraviețui. Unde-s azi eu, cea cu violet în suflet și căreia- i plăcea să citească? Cea care știe că nu poți schimba lucrurile care s-au întâmplat, dar reacția la ele, da. Care știe că dacă te lași măcinat de resentimete ești la fel de neajutorat ca peștele prins în undiță, căci astfel permiți cuiva să-ți controleze gândurile și sentimentele.

     Lumina zilei dansa la orele amiezii, încă vie. Doar aerul avea un iz debil al bătrâneții, agoniei. Capacitate incredibilă să trăiască o viață dublă i-o descoperise târziu. La început apreciase atențiile lui și nu se gândise că un adevărat criminal duce cu el secretul în mormânt. Oare ce-i dicta mintea, conștiința, când făcea planuri? Era mereu cel care privea o altă colină. Joaca dintre șoarece și pisică îi plăcuse și asta durase mulți ani. Se comporta ca cei care au multe de ascuns dar asta scăpase femeii care știa că nimic nu-i mai stabil decât schimbările sale. Și fuseseră multe, provocate de el. Dar destinul preparase totul… Fericit cel tânăr la tinerețe și cel înțelept la bătrânețe. Fusese fericită? Dar acum, devenise ea și înțeleaptă? Și cum ar trebui să se manifeste înțelepciunea azi? “Si vis amari, ama!” Iubise sperând că va fi iubită…Doar că bucuriile prea mari poartă cel mai adesea în ele germenul decepției. Nu se crezuse un om complicat, dar se mulțumise cu ce-i mai bun. Iar ea credea că e de-ajuns să se iubească reciproc, fără a încerca a se poseda unul pe altul.  “Lasă amăreala și ura, aduc numai supărări!” Auzise mereu aceste cuvinte la bătrâni. Sau că personalitatea se cizelează prin numeroase greutăți și provocări pe care ești nevoit să le accepți , fiindcă numai astfel cineva devine mai puternic și înțelept. Iar… ”înțelept”! Să nu fii aspru cu tine însuți, căci ”ai venit în această viață ca să-nveți despre tine cum ești cu adevărat”. Și ca urmare, mai bine savurează această experiență și nu lua decizii în stare de nervi. Sigur, e ușor de zis dar greu de pus în practică toate acestea. Căci viața are două energii dominante, iubirea și ura. Iubirea le învinge pe toate, pe când ura ține de frică, de haos, iar din gânduri iese sănătatea sau boala fiecăruia. ”Să trăiești mai degrabă după ce-ți dictează inima și nu mintea”, e alt îndemn greu de digerat și de luat ad literam.

        Se gândea și la faptul că fiecare e robul lucrului de care e biruit. Bogăție? Nici vorbă. Azi ar împărți doar sărăcia cu el. Ba chiar mai mult, rușinea, dezonoarea, oprobiul. ”Mai bine un prânz de verdeață decât un bou îngrășat și ură”. Nici măcar nu-l iubise și nici apreciase pentru prânzurile bogate, fiind vegetariană. Sperase însă la o viață în doi până la adânci bătrâneți. Și acum vedea că doar moartea le împacă pe toate. Căci da, se gândea la moarte ca o soluție la îndemână, deși era nefirească și niciodată nu ar fi sfătuit pe cineva să recurgă la gesturi extreme. Insomnia e pedeapsa stării de veghe iar veghea e conștiința dusă la limită. Ființa umană vrea să fie fericită, și uneori omul se condamnă a fi fericit. Însingurarea e reacția ecologică a spiritului, intervine când sufletul se reculege. Atunci vezi că valoarea omului nu se măsoară prin statutul său social, nici prin averi sau aspect fizic, ci prin personalitate, capacitatea de a iubi, maturitatea și demnitatea lui… Oh, Doamne,  de-aș mai fi copil! Acum știu că ”face mai mult sardina din mână decât o sută înotând în mare”. Și cum pricep azi adevărul frazei: “orizontalitatea erotică e cel mai perisabil element al unei legături”,  căci a sosit timpul când ”numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire”. Oftez des; cine m-ar auzi ar ști că un oftat spune mai mult decât un roman întreg, iar o privire mai mult decât toate cărțile unei biblioteci. De câte ori nu se scuzase?! A te scuza nu înseamnă întotdeauna că tu ai greșit și că nu ai dreptate iar celălalt are. Înseamnă doar că tu consideri relația ta cu celălalt mai importantă decât propriul egou. Când dai, la început dai din ce ai, apoi dai din ceea ce ești. N-am auzit de cineva să recupereze trecutul, și nimeni nu-i atât de bogat încât să își mai poată cumpăra timpul pierdut. Sufletele delicate așteaptă să fie ridicate ca pensulele uitate lângă paletă. Culorile păstrează amprenta individului, așa cum clarobscurul amintește de lupta sufletului cu tenebrele, îngerii și demonii. Sufletul, acest laborator creator de iluzii, cum îl numise cineva, voise să dea iubirii miliarde de particule lumină, să învingă rutina ce o stinge. În realitate imperativul supraviețuirii necesită și o algebră a realității  în lumea dictată de interese. E un război permanent în om, să fii suflet, nu obiect, să mai poți visa cu sufletul curat. Printr-un portret poți face un întreg capitol al vieții. Un adevărat tsunami emoțional se abătuse azi peste suflet. Destinul ne cântă la ureche de atâtea ori și noi îl ascultăm ca pe- o melodie necunoscută încă. 

          Gândea în imagini de câte ori  închidea ochii, gândea în culori. Pictase și închipuise lacrimile plânsului în forme dilatate, visătoare, forme ce păreau zilele propriei vieți. Povestea unei picturi e istoria sufletului în existența lui dramatică. Vorbele lui o năuciseră, se simțise zdrobită, se ghemuise jos precum un câine prigonit. Ar fi vrut să urle ca o jivină rănită dar strigătul i se înăbușise în gât. Treceau prin ea stoluri de gânduri ce o făceau să înțeleagă că totul se sfârșise. Natura își apropie culorile cu o răbdare uimitoare. Tonurile contrarii se întâlnesc și naturalizează reciproc, culorile au sânge, așa cum fiii noștri ne moștenesc culoarea ochilor. Visase să nu strivească zâmbetul unei flori, văzuse cu sufletul, crezând că vede tot. Cu el văzuse lumea, mersese în azurul lumii. Dar timpul trecuse. Repede, foarte repede. Nu bănuise jocul sensibil al cumpenelor sufletului. Suferințele ne amintesc trecutul așa cum bucuriile te propulsează spre viitor. Persoanele manipulatoare sunt toxice precum vampirii. Din cauza orgoliului, câtă lume suferă! Să nu speri de la ceilalți ce nu-s capabili să-ți dea, și amintește-ți mereu că fiecare om e un mister. Simțise bine că era o persoană complicată, doar avusese o viață bogată. Privirea aceea grea îi era imposibil de descifrat. Poate că nu voia să spună nimic, dar putea să fie teribil de amenințătoare. Tăcere și mutism; prima transmite ceva, poate fi un moment benefic ce face să dureze un cuplu, însă mutismul dă de gândit. Când eșuezi în relația cu fiii, cu perechea, nu poți reproșa mereu nereușita, abandonul, nici nu poți să te plângi, iar obsesia pentru răul produs nu-ți va fi de vreun folos. Cum să reproșezi constant cuiva răul ce ți l-a făcut? Soluția e să dai pagina, să mergi mai departe fără să te simți vinovat pentru ce fac alții. E o problemă de interpretare, de comunicare între oameni, de detensionare. Cine nu iartă nu e fericit. E o mare fericire să poți ierta… Când nu poți  ierta, durerea rănii produse e încă puternică. Pas cu pas treci printr-o fază de remușcare, ai resentimente, toate vin ca o formă de apărare, defensivă. Uităm cel mai adesea că sentimentele nu se forțează, ci doar se facilitează în vreun fel sau altul. Deobicei iertăm dar nu uităm. Cu alte cuvinte…nu-i vrei răul dar nici nu vei uita vreodată pe cel pricinuit ție. Este precum o asigurare de viață, dacă dorești să nu ți se mai repete ceva urât. Persoanele bune sunt mai incapabile de-a se ierta pe ele însele. Uităm că ”cine se naște purceluș va muri scroafă”.

       Nu te poți ascunde de tine însuți. Fiecare om are o viziune subiectivă asupra lucrurilor și o trăsătură de caracter, însă chiar și o singură stare de spirit ne poate descrie. O poveste reinventată-o iubire refăcută. Te gândești doar la noi semnificații, benefice, nu și la pierderi, nici la orgoliu. Cel  care te sărută ziua și te mușcă noaptea, o face cu seninătate. Ce dezamăgire simți când descoperi că o persoană e altceva decât credeai! Tristețe zguduitoare mai simțise…când asculta Balada, sau când visa la o inimă sensibilă ce-ar fi putut să-i spele chipul interior, însângerat. Când iubim avem mereu douăzeci de ani. Cu siguranță că-n lume există persoane adulte, însă ea nu le întâlnise încă. Nu mai credeți mereu tot ce vi se zice! (i-ar sfătui acum pe toți).  Putem fi fericiți dar și dezamăgiți, disperați chiar. Depărtarea și singurătea rod, chiar atunci când te-ai crezut în paradis, departe. Te gândești la familie. De ce să revii într-o zi acolo? În spatele fiecărei reveniri e o istorie personală. Să mori este simplu, a muri nu înseamnă nimic. Dumnezeu e omul… iar istoria e scrisă de învingători. În fața tuturor necazurilor ce ne cuprind, trebuie să ne întoarcem la El și la lucrurile simple. Bucuria firească ce ți-o dă natura e primul remediu la îndemână, un soi de balsam. Multă lume se întreabă din ce în ce mai mult unde pot să traiască mai bine, în special generația tânără. Dar dincolo de valoarea financiară există valoarea umană, culturală a unei entități. Viața a devenit o succesiune de suferințe inutile pentru mulți. Semnele exterioare de bogăție sunt importante, ostentative, căci azi ești prost văzut dacă nu ai. Dar ce-i fericirea, în fond? Nu-i oare doar complicitatea, armonia ființei cu mediul în care trăiește? Un individ este desigur mai fericit când evoluează în democrație, dar democrația națională cât și cea socială necesită un echilibru transparent al intereselor proprii satisfăcute.

            Târziu în noapte somnul domolea valurile sufletului și luna privea în adâncul apei, liniștită.                            Nu uităm nimic, cântă Jacques Brel la radio. Violetul e culoarea sufletului meu, își aminti Violeta…