VIZITA LUI VELEANU LA ȚAGANI

( Fragment din romanul „Parfumul de lavandă”,

Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, autor Ion R. Popa)

            Activitatea de pe şantierul de la limanul maritim a prins avânt şi Marcel Lepădat era încântat. Nu avea zi în care să nu ajungă acolo. De multe ori, pleca dimineaţa şi nu reuşea să ajungă acasă decât seara. Probabil de aceea a început să aibă necazuri cu stomacul. Nevoit să meargă la medic, a aflat că deja căpătase un ulcer. Pe lângă tratamentul medicamentos, a primit recomandarea unui regim alimentar şi de odihnă, altfel pândindu-l pericolul agravării, mai ales că era în timpul primăverii, când ulcerele fac ravagii.

            Cele două perechi – Marcu şi Vera, Manu şi Irina – au traversat cu bine sărbătorile, surprinzând comunitatea, în special pe cei de seama lor, cu hotărârea de a se căsători. Mai mult, Marcu şi Vera au pus ca termen de nuntă prima duminică de după Sfintele Paşti, la Duminica Tomii.

            Au avut o nuntă ca în poveşti. Pe lângă marea mulţime de localnici în frunte cu autorităţile, au participat şi superiori ai jandarmului. Naşi au fost Anton, fiul Liubei, şi soţia sa, iar cavaler şi domnişoară de onoare, Manu cu Irina.

            Tristeţea mare pentru Marcu a fost că nunta a început fără tatăl său, deşi promisese că va face tot posibilul să ajungă. Nu a fost de faţă nici măcar la taina cununiei. Dar Marcu păstra necazul doar pentru sine.

            Momentul de atracţie al nunţii a fost „Cazaciocul”, joc iniţiat de Nazar şi colegii lui, care a antrenat întreaga mulţime. Apoi s-a dansat pe melodii româneşti, ruseşti, poloneze şi nemţeşti, „Mazurka” şi „Polka” fiind solicitate adesea, în diverse variante.

            -Doamnă Liuba, fiul şi nora sunt naşi, dar dumneata ce funcţie îndeplineşti în nuntă? a glumit Marcel Lepădat în timpul unui dans cu aceasta.

            -Eu am rol dublu, mai întâi soacră mică, apoi soacră mare, a glumit şi ea. Dar n-avea grijă, că o să-ţi vină rândul curând! a adăugat Liuba.

            -Ai mei nu vor face aici decât căsătoria civilă, urmând ca taina sfintei cununii şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu să o facă în sfântul lăcaş în care a fost botezat mirele, sub privirile şi cu binecuvântarea părinţilor săi.

            -I-au pus sorocul?

            -Nu tocmai, dar se ştie că va fi după Sfânta Maria.

            -Te-au invitat?

            -M-ar vrea naş, dar am refuzat, fiindcă nu aş putea să o duc pe Ana până acolo. E cale lungă, dar eu sunt hotărât să merg. Vreau să cunosc acea parte de ţară. Marcu şi Manu mi-au stârnit curiozitatea.

            -Dar dumneata ai mai fost în Regat, dacă nu greşesc.

            -Doar de câteva ori şi numai până la Bucureşti, când am fost cu copiii. Am mai fost şi  la Constanţa, cu vaporul, altă dată, până la Iaşi.

            Simţindu-se obosiţi, Marcel şi Liuba s-au dat deoparte, iar Manu şi Irina au venit lângă ei.

            -Dacă aţi şti ce zonă frumoasă e Oltenia, nu aţi ezita o clipă să o vedeţi, a intervenit Manu, ajuns cu Irina alături. Mai ales acum când sunt pomii înfloriţi şi cântă păsărelele, inclusiv cele venite din ţările calde, între cari cucul este cel mai aşteptat. La mine în sat, până nu cântă cucul nu se aruncă porumbul sub brazdă. Dar mai sunt şi altele, mierla, privighetoarea şi câte altele; fac un cor încât adesea nu-ţi mai vine să intri în casă. Pe văile mlăştinoase, vezi berzele în „cizmele” lor roşii, iar prin poieni deja au apărut copiii cu oiţele şi mieluşeii zburdalnici, împodobiţi cu clopoţei şi ciucuri multicolori, ca şi zăvelcile ţesute de gospodine pe timpul iernii.

            -Aşa este că ţi-a venit dorul de casă? a dedus Marcel din patosul cu care Manu vorbea despre locurile natale.

            -Adevărat! Mi-e dor de locurile acelea, de părinţi, de oamenii din sat, de tot…, a recunoscut Manu.

            -Dar ce au locurile acelea deosebit de astea, de aici? a vrut să ştie Marcel.

            -Nu-mi cereţi să fac această diferenţă, fiindcă nu voi reuşi. Dar, parcă, aerul de-l respir, apa pe care o beau, ca să nu mă refer la mâncare şi la unele obiceiuri, sunt diferite. Poate că cele de aici sunt mai bune, dar nu sunt ce ştiu eu, ca cele cu care m-am născut şi am crescut. Poate că noi, oltenii, suntem legaţi mai strâns de locurile natale.

            -Poate lipsa peisajelor, ca cel descris de dumneata, contează mai mult, nu? a presupus Marcel.

            -Nu aş spune nici asta, fiindcă orice loc are frumuseţea lui. Dar poate apa şi aerul sunt ca laptele supt de la mamă şi numai acelea ne priesc. Sunt convins că dacă cineva de aici ar merge acolo ar duce dorul acestor locuri la fel ca mine acum.

            -În acest caz, cu Irina ce se va întâmpla când va ajunge acolo?

            -Irina oricum a fost smulsă din pământul natal. Nu-i va fi prea greu să se acomodeze în satul meu. Dar să ştiţi că creatorul popular a remarcat acest aspect văzut de soacra mică, mama miresei, ca un moment vesel, fiindcă fiica ei a reuşit să se căsătorească cu cine i-a fost drag, dar şi trist, pentru că îşi va părăsi casa părintească, ceea ce a consemnat în „Cântecul miresei”, din care Manu a murmurat o strofă, la care Irina şi Liuba au dat drumul lacrimilor.

            -Asta stârneşte jale, iar nunta trebuie să fie veselă, o petrecere, a ripostat Marcel.

            -Într-adevăr, dar să ştiţi că momentul în sine este chiar vesel, fiindcă, dincolo de acesta, o puteţi vedea pe soacra mică ce bucuroasă este că fiica ei „s-a dus după cine i-a fost drag!”, cum zice cântecul; nu am văzut şi nici nu am auzit ca vreo soacră mică să se opună, să nu lase fata să plece. Aş zice că aceasta cu un ochi râde, cu altul plânge. În fond, să nu credeţi că, dacă nu ar cânta lăutarul, mamei nu i-ar părea rău că o părăseşte fiica şi se „duce pe vatră străină”.

            -Dacă mă gândesc bine, cred că ai dreptate, a recunoscut Marcel.

            -Păi, vedeţi? Olteanul nostru e sincer, lasă ipocrizia la o parte şi prezintă faptele aşa cum se petrec, s-a entuziasmat Manu.

            -Mda! s-a declarat mulţumit Marcel, care nu purta pentru prima dată o discuţie de acest fel cu Manu.

            Wolf, care se alăturase grupului, a intervenit:

            -Vrei să pleci de la noi? a întrebat el, mirându-se totodată.

            -Fiecare caută să fie la un loc cu ai săi. Nu cred că ar fi o nelegiuire!

            -Nu, nu! Dar eu, care te-am adus aici, mă simt puţin răspunzător. Mai ales că adineaori mai adusei pe cineva.

            -Pe cine? De unde? a tresărit Manu.

            -De la Vărata. Acum o jumătate de oră ajunsei, că de-aia întârziai la nuntă.

            -Din ce parte era?

            -Păi, dacă venea la nuntă, cam de unde crezi?

            -Unde este? Nu cred să fie tata, deşi a zis că ar vrea să ajungă pe aici. Trebuie să fie din partea lui Marcu.

            -E tatăl lui, dar e obosit rău. De cinci zile pe drum, vă daţi seama! Îl lăsai să se spele şi să se refacă puţin, fiindcă se plângea că îl doare capul. Nu putea nici să stea pe picioare când coborî din căruţă. Tot drumul discutarăm de-ale meseriei, dacă dânsul este comerciant, ca şi mine. Spune că se lăsase, dar acum se apucă din nou, a şi pregătit tot ce-i trebuie, doar să-i dea drumul la vânzare.

            -Mă duc să-i spun lui Marcu, s-a avântat Manu.

            -Marcu e deja cu el. Îl anunţai eu când venii aici. O luă şi pe Vera. Aşa că nu are rost să se grăbească a ajunge aici.

            -Bine te-ai gândit, domnule Wolf!

            -Aliza avu ideea asta.

            -Dânsa nu vine?

            -Or să vină toţi patru.

            -Ce mai aduseşi de la Vărata? Vreo marfă deosebită? a schimbat vorba Manu.

            -Numai unelte de muncă. Astea se caută acum, de când cu şantierul.

            -Tot o idee bună! N-am ce zice, l-a lăudat Manu.

            -Da, la sugestia primarului şi a arătat spre Marcel, care a zâmbit complice.

            -Cum mai merge treaba la liman? şi-a adus Manu aminte să întrebe.

            -Foarte bine. Cantina şi dormitoarele deja au intrat în funcţiune, mai e puţin şi dăm în folosinţă zăgazurile de la iericuri, nişte erugi care să ne uşureze munca de dirijare a peştelui, depozitele şi afumătorile. Dar nu ne gândisem tocmai la… drumuri, auzi! Urmează să amenajăm o nouă cale de acces, apoi rampe de încărcare şi cântare-basculă. Dar le vom face treptat.

            -Bine, astea pentru exploatarea peştelui, dar ziceaţi că, în paralel, va fi amenajat locul de agrement, cu plajă, cabine, pavilioane, cabinet medical, cabane şi hotel chiar.

            -Într-adevăr, aşa am promis, şi mă voi ţine de cuvânt, dar, deocamdată, atât ne-au ajuns banii. Restul va trebui să mai aştepte, a spus cu părere de rău primarul Lepădat.

            -Bine că aţi prins să le faceţi pe-astea, care vor produce bani, a apreciat Manu.

            Dintr-odată s-a făcut linişte. Orchestra a trecut la interpretarea unei melodii de bun-venit şi toate privirile s-au îndreptat spre poartă. În faţă păşea Aliza, soţia lui Wolf, apoi Marcu şi Vera încadrau un ins trecut de floarea vârstei, mărunt la trup, cu părul mai mult argintiu sub pălăria neagră, într-un costum care îl cam stânjenea în mişcări. S-a oprit, a salutat mulţimea şi a făcut urări mirilor, iar Marcu i-a mulţumit şi l-a prezentat.

            Manu, trăgând-o pe Irina după el, s-a desprins din mulţime şi l-a întâmpinat cu o îmbrăţişare şi lacrimi de bucurie.

            -Ai grijă să nu uit că am un pachet de la ai tăi, l-a avertizat noul venit.

            -Mulţumesc, efortul dumitale a fost prea mare! Dar ei sunt bine, sănătoşi? a întrebat Manu.

            -Da, sigur!

            -Îmi pare bine! Acum te las ca să-ţi faci datoria de socru mare şi, totodată, de oaspete de onoare; vom vorbi mai târziu, şi Manu s-a retras.

            Marcu a reluat prezentarea, dând explicaţii:

            -Tatăl meu vine din Oltenia. Din cauza tulburărilor greviste de pe calea ferată, ajunse cu întârziere de două zile.

            În acelaşi timp, noul venit căuta cu privirea în rândul mesenilor şi nu găsea un anume loc, după cum ştia el obiceiul.

            -Unde sunt naşii? a întrebat, în cele din urmă.

            -Uite-i aici! şi Marcu l-a condus spre aceştia, ridicaţi deja, iar dânsa, prezentând-o pe Liuba, este, în acelaşi timp, mamă şi soacră pentru fiecare.

            -Să vă dea Dumnezeu sănătate şi tot ce doriţi de la viaţă, iar pentru aceşti tineri care astăzi şi-au unit destinele în faţa altarului, să fiţi ca părinţii lor adevăraţi, căci eu sunt departe, iar mamă nu are niciunul!

            A făcut cunoştinţă cu fiecare din preajmă şi s-a aşezat între Marcel şi Wolf, lângă care a venit şi Aliza. A fost servit imediat, dar el avea chef de vorbă.

            -Cum ai călătorit, domnule Veleanu?

            -Păcatele mele! Am stat prin gări mai mult decât am mers. Când am plecat de-acasă, nu mi-a trecut prin minte una ca asta. Mă frământa gândul la oamenii de-i voi găsi aici. „M-or băga în seamă sau nu!? O schimba vreunul o vorbă cu mine?” Plecasem… câine surd la vânătoare! Dar eram hotărât să ajung, „ce-o fi o fi! De omorât, n-or să mă omoare! Şi de-ar face-o? Ei, parcă ar fi vreo pagubă! Nici n-are cine să mă plângă”. Iote, aşa îmi făceam socotelile.

            -Cum aşa? Uite că ai un fiu de toată lauda, de acum şi o noră frumoasă, care îţi va aduce nepoţei, chiar dacă Marcu mai are o soră…, l-a încurajat Marcel.

            -Am un fiu bun, că de-aia făcui atâta drum, şi sunt convins că şi nora, dacă e găsită de el, va fi la fel. Fiica mea? Nevasta mi-a murit şi ea a zis că nu suportă mamă vitregă; de atunci s-a îndepărtat de mine. Acum s-a înhăitat cu unul fără niciun Dumnezeu, că a fost dat afară din şcoală. Era la comerţ, mai avea un an şi ar fi terminat. L-au prins jandarmii punând afişe pe garduri şi l-au legat, s-a plâns Veleanu.

            -Verzi sau roşii? a întrebat Wolf.

            -Mai al dracu’, aveau şi secera cu ciocanul! Auziţi dumneavoastră cu cine s-a încârduit fiica mea? Vă daţi seama ce e în sufletul meu? Pentru ea am vândut boii, carul, grapa de fier ca să pot să o ţin la şcoală, iar ea…

            -Ce şcoală făcea?

            -Normala, de-a ieşit învăţătoare.

            -El a făcut puşcărie?

            -Puţin a stat închis. Cred că a fost arest, că îl luau, îi dădeau drumul, iar îl luau, aşa au ţinut-o cu el un timp. Ea a apucat de-a terminat. Am auzit că se duc amândoi la şedinţele alea. Ce-o fi în capu’ ei!?

            -Or avea vreo organizaţie puternică şi…

            -Au muncitorii din port, iar printre ăia vin unii de zgârmă lucrurile. Am auzit că acolo merg ei la şedinţe. Dar uite că plecarăm de la una şi ajunserăm la alta. Venii aci cu necazurile mele. Nici nu ar trebui să vorbesc eu de-astea, mai ales că nici nu vă cunosc decât din auzite.

            -Nu avea nicio grijă, suntem toţi prietenii familiei dumitale! Dar ne surprinde că sunt ape tulburi şi pe-acolo, nu numai pe la noi, l-a liniştit Lepădat.

            -Peste tot, pe unde îşi bagă coada ştim noi cine, se tulbură apele.

            -Pe la dumneavoastră care are coada mai lungă, ăla roşu sau ăla verde? a intrat Lepădat în jocul de cuvinte.

            -În sat nu are curaj niciunu’, încales de când e primar Iordache, tatăl lui Manu, dar măi încolo, pe la oraş mai adicălea, se ceartă ca la moară când se strică rândul, sau cum am văzut eu la un circ unde nimeriseră doi pe acelaşi loc. Dar, se pare, mersul lucrurilor o să fie altul.

            -Cam cum crezi că ar decurge?

            -La mine în sat este unu’ Gurgui, îi vine unchi lu’ Manu. Ăsta citeşte cum ştie el dintr-o carte veche şi spune ce-o să fie. Când nu pricepe nimic, zice că a fost scris pe colţul ăl ars, că a uitat-o odată pe sobă.

            -Ce zice acest Gurgui, a părut interesat Lepădat.

            -Dacă Ghiţă ăsta ar avea dreptate cu ce îndrugă pe acolo, nu ar fi bine deloc pentru omenire.

            -?! au devenit toţi atenţi.

            -I-auzi, lumea va avea de suferit de pe urma luptei dintre împăratul de la răsărit şi cel de la apus.

            -Care va răzbi?

            -Îşi împart lumea, dar fiecare caută să se întindă ca râia, şi de-aci o s-o ţinem tot într-o hâră. Până nu s-or lovi iar, direct unul cu altul, nu se vor alege apele. Dar asta se va petrece după un timp în care vor înnoda o falsă prietenie între ei.

            -Asta înseamnă alt război, nu? parcă nu-i venea să creadă lui Marcel.

            -Aşa spune Ghiţă, iar eu îl cred, că prea se aude cum îşi ascut săbiile şi unii, şi alţii.

            -Cum s-o termina?

            -Împăratul de la răsărit mai câştigă teren, dar nu pe cât şi-ar dori, că măi apare altul, mai de departe.

            -Dinspre apus, nu?

            -Bănuiesc că da.

            -Noi cum vom cădea dup-asta?

            -Şi eu l-am întrebat. Mi-a spus Ghiţă că depinde cum se aliază politicienii. Dar uite unde ajunserăm cu discuţia noastră. Eu credeam că n-o să am cu cine să schimb o vorbă, şi, ia uite, acum nu mai tac! a încercat să-şi pună autocontrol Mitru Veleanu.

            -Nu te mai simţi obosit, domnule Veleanu? l-a întrebat Wolf.

            -Cafeaua de o băui la dumneata mă învioră şi-apoi dacă întâlnii oameni aşa deschişi la vorbă şi îmi văzui băiatul cu nora, parcă nu mai simt osteneala.

            -Dar nici nu începuşi să mănânci, noi te luarăm cu vorba, a intervenit doamna Wolf.

            -Voi mânca, n-aveţi grijă, dar acum nu-mi e foame şi uite, nu pot să-mi stăpânesc bucuria întâlnirii cu aşa oameni. În schimb, îmi plăcu tăria asta, şi a ridicat paharul pentru a treia oară.

            -Adică ce vrei să spui? l-a îndemnat Aliza.

            -Oameni deschişi, nu de-ăia dungoşi, cu mintea întunecată de nu ştii ce gândesc, ba chiar prietenoşi, bucuroşi de oaspeţi şi alături de fiul meu pe care îl văd bine, că altfel nu veneau atâţia la nunta lui; uite că e bătătura asta plină, cât e de mare, şi toţi sunt oameni cu gându’ la soarta ţării, dornici ca să afle cum o duc semenii lor de pe alte meleaguri. Parcă mi-e ruşine să recunosc că eu gândeam că nu voi pricepe limba vorbită aci, a mai adăugat Veleanu, stârnind zâmbete ascunse ale celor de faţă.

            -Aveai dreptate să crezi asta, fiindcă aici trăim la un loc  oameni de neamuri şi limbi diferite, dar, de când cu noua cârmuire, ne înţelegem perfect. Uite că – după cum remarcau unii la mine în cârciumă – sunt opt ani de când nu au mai fost conflicte deschise, şi-a adus aminte Wolf.

            -Nici când mi-au împuşcat băiatul? a vrut să-l contrazică Veleanu.

            -Acolo a fost un mic incident, total involuntar. Au vrut unii să provoace scandal şi să plece fără să plătească ce consumaseră în plus, că o parte fusese oferta noastră, a explicat Wolf.

            -Dar la Tatar Bunar, măi înhăl’an? nu s-a lăsat Veleanu.

            -Cum vorbirăm, şi-au băgat unii din afară coada, a replicat Wolf.

            -Dar vezi dumneata, au găsit cozi de topor aci, a insistat Veleanu.

            -De-astea sunt peste tot. Dar de atunci nu s-a mai întâmplat.

            -Să dea Dumnezeu, pace şi înţelegere să fie, că acum suntem toţi sub acoperământul aceleiaşi cârmuiri, care nu este pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, cum au păţit românii din împărăţiile înconjurătoare cândva, a conchis Mitru.

            Soarele se apropia de asfinţit. Aliza l-a luat pe Wolf la joc, iar Lepădat a căzut pe gânduri la spusele lui Veleanu, care a început să mănânce.