ANDREI CODRESCU: Transparenţa S.U.A.
de Ştefan Vlăduţescu
The article refers at the book Andrei Codrescu, „Prof pe drum” (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008; traducere din engleză şi note de Ioana Avădani).
În faţa unui destin nevorbitor, trebuie să ne hotărâm singuri ce vrem să facem şi unde vizăm să ajungem. Gândind din această perspectivă, Andrei Codrescu ni se arată astăzi ca un spirit ce şi-a definitivat din vreme exigenţele în pactul cu viaţa. Convenţia existenţială fundamentală în care s-a angajat este transparenţa. Destinul poetului, romancierului, eseistului şi reporterului a fost modelat de o idee originară, de un gând trudnic, semeţ şi salutar: fără ascunzişuri şi fără ocol. Dacă ne gândim la interpretarea dată de Heidegger adevărului drept ieşire din ascundere, atunci destinul magnificent al lui Andrei Codrescu este, în substanţă, acela de a fi o conştiinţă a adevărului, un spirit direct şi în direct. Am spune, apropo de volumul „Prof pe drum” (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008; traducere din engleză şi note de Ioana Avădani) că, fiind direct, Andrei Codrescu era inevitabil să nu fie televizual.
Demersul principial al cărţii este de a face transparentă America. Modul de generare textuală este acela de scoatere din ascundere, de transparentizare, de clarificare, de iluminare. Pe fond, cartea se individualizează şi dintr-un alt punct de vedere. Există cărţi după care se fac filme, există cărţi care se fac după filme, aceasta este o carte a unui film cu care, în paralel, se face deodată.
Probabil, intuind idealul de transparenţă al lui Andrei Codrescu şi propensiunea-i implicită către televizual, omul de televiziune Roger Weisberg îi propune în 1990 proiectul unui film având ca obiect o călătorie în Florida, cu maşina, şi comentarii de drum asupra bizarelor „atracţii ale drumurilor regionale” (p. 11). Propunerea este de neacceptat: Andrei Codrescu nu are carnet de şofer şi nici plăcere de a conduce. Doi ani mai târziu, Weisberg revine cu sugestia. Acum se clarifică, în plus, că intenţia purta către un film despre o „Americă a şoferului” (p. 12). În primă instanţă, Andrei Codrescu tinde să-i refacă lui Roger tabloul refuzului, cu argumentul suplimentar că n-ar cunoaşte din experienţă directă decât o „Americă de pieton” (p. 12). Pe de altă parte, ar fi fost de acceptat să vrea să conducă o maşină, „însă nu avea un motiv ca lumea” (p. 13) s-o facă. Solicitarea lui Weisberg este raţională, dar nu şi-a găsit omul. În sinea sa, Andrei Codrescu se consideră, ca doritor de transparenţă, un om al unei planete a ambiguităţii, o inteligenţă a paradoxelor ce poate fi pusă în mişcare de motive „obscure” (p. 13). Armătura inferenţei prin care achiesează la a face filmul are ca argument autostimulat pe acela că „cele mai bune descoperiri din viaţa mea s-au produs din întâmplare” (p. 13). Prin urmare, a descoperi diverse lucruri în timp ce mergi cu maşina deţine o maximă alură de pariu pe accidental. Consimţirea aparţine unui „sine” ce mizează pe întâmplare ca mod de a descoperi. Însă acest sine consolidat se decide greu. Hotărârea de a intra în proiect rezultă după o desfătătoare trecere printr-o stare de nedumerire şi confuzie: „una dintre stările mele mentale favorite” (p. 14), accentuează Andrei Codrescu. În urma unei deliberări ambigue, confuze şi echivoce, gândirea practică ajunge la o nouă intersecţie: a păstra un sine „nededat la şoferie”, unul căruia nu-i „era dat” să conducă maşini (p. 16) sau să-l abandoneze pe acesta în beneficiul unui sine cu abilităţi de şofer. Mai mult, a şofa şi a realiza filmul însemnau o breşă în sinele identitar, o abandonare a uneia dintre cele două coordonate ale mândriei definitorii. „Două lucruri am avut la viaţa mea cu care să mă mândresc: eram născut în Transilvania şi nu ştiam să conduc” (p. 17). A-l pune pe „PROF PE DRUM” reprezenta deci două lucruri: a-i modifica major un sine identitar (elidându-i mândria de a nu fi şofer) şi a-i amplifica, implicit, naşterea în Transilvania la dimensiunile întregi ale capacităţii de a fi mândru. Într-o logică paraconsistentă pe care pe o latură a sa chiar cartea ne-o schiţează: a deveni şofer înseamnă a rămâne doar mândru de a fi român şi atât. Carnetul de şofer lasă identitatea să aibă ca miez doar românitatea. Cumulativ, se ia act de evidenţa unei alte realităţi: „Singura formă de identificare de care are nevoie un american este carnetul de conducere” (p. 17). Cu alte cuvinte, prin carnetul de şofer Andrei Codrescu ajungea cu atât mai mult mândru de a fi fost născut în Transilvania, mândru de românitatea sa şi, paralel, cu atât mai mult american. Am zice că e o gândire confuză. Nu, este o adevărată gândire înţeleaptă, nedumerită (nu spunea oare Aristotel că filosofia a început cu mirarea!?). Este vorba aici de a pune problema românităţii şi americanităţii profesorului Andrei Codrescu în termenii unei „logici dinamice a contradictoriului” (cum o numea Ştefan Lupaşcu) ori a logicii paraconsistente fundamentată de brazilianul Newton C.A. da Costa: aceea care admite punerea conjunctă la un loc în mod valid a unei propoziţii şi a negaţiei sale. În logica sa paraconsistentă, Andrei Codrescu este şi nu este român, ceea ce înseamnă că nu este mai mult american decât român.
„PROF PE DRUM”, replică la „On the road” (1955) a lui Jack Kerouac, este călătoria în 1970 a unui român spre a ajunge american, o călătorie care reluată după 20 de ani abia acum se dovedeşte a fi fost, în parte, ratată. S-a dus să cucerească America şi să se înapoieze glorios: „În fanteziile mele despre întoarcerea în România mă vedeam conducând prin Bucureşti, aclamat de mulţimi în adulaţie” (p. 28). După două decenii, din faptul că i se cere să oficieze „ceremonia de depunere a jurământului de către noii imigranţi” (p. 219) şi din senzaţia că n-ar „mai putea niciodată” să trăiască „în România” (p. 219) trage ştiinţa că ar fi „un american get-beget” (p. 219). Adaugă însă acestei luări la cunoştinţă în logică paraconsistentă interogaţia: „Numai în America pot fi atât de relaxaţi în ceea ce priveşte trecutul. Nu mi-a verificat nimeni dosarul?” Adică, „eu cred că sunt american pentru că n-aş mai putea trăi în România şi oficiez o ceremonie, dar de ce nu s-au uitat în dosar?” În sinea sa, Andrei Codrescu apreciază că în dosarul său s-ar fi văzut că este român. Ideea se întăreşte cu afirmaţia: „Cred că pentru noi, străinii (s.n.- V: Şt.), America este o colecţie de imagini din fanteziile noastre” (p. 28), dar se fortifică şi cu presupoziţiile emoţionale induse de aserţiuni, precum: „judecătorul nu ne-a spus cât de greu este să-ţi păstrezi (în America – n.n.) obiceiurile, bucătăria, limba” (…), „nu a pomenit despre singurătatea de a-ţi fi lăsat în urmă prietenii, familia” (…), „despre cum ţi se rupe inima când îţi vezi copiii uitând de unde au venit” (p. 221); „Cât despre tristeţea pe care ţi-o dau copiii tăi când devin americani, ea este inevitabilă” (p. 222). Ultimele propoziţii ale cărţii sunt: „Pământul este un lucru indian. Cred asta. Dar este şi un lucru românesc” (p. 224).
Din perspectiva că pentru orice text există posibilitatea transformării lui în literatură, n-are importanţă dacă autorul este sau nu român şi nici cât de român este, esenţial este că în condiţia imigrantului se evocă România. Şi dacă ar fi doar atât ar fi de ajuns.
De trei ori a mai încercat Andrei Codrescu să-şi ia carnet (1967, 1973 şi 1975, pp. 19-20). Handicapul şi non-apetenţa pentru şofat are rădăcini puternice: un tată „superşofer” (p. 23) şi o mamă ce şi-a luat carnetul în America, la 44 de ani.
Cartea reţine, pe de o parte, biografia lui Andrei Codrescu: născut la Sibiu, părinţii îi divorţează la 6 ani ai săi; vine în America împreună cu mama, ajungând în 1966 la New York (p. 47); locuieşte între 1966 şi 1968 la Detroit (p. 87); în 1967 alături de prima sa iubită îl vizitează la Chicago pe Mircea Eliade; la Detroit învaţă engleza şi-şi cunoaşte soţia, Alice (p. 88); apoi, cu Alice merge la New York pe care îl părăsesc în 1970 (p. 47), pentru a se muta pe coasta de vest; între 1970 şi 1978 locuieşte la San Francisco, aici absolvind şi facultatea.
În 1992, se gândeşte să devină şofer (modificându-şi configuraţia identitară a sinelui) şi intră în proiectul lui Roger Weisberg de a relua generic, după 20 de ani, drumul est-vest făcut în 1970 de la New York sla San Francisco. Cu un vizibil regret „după fostul sine” (p. 34), absolvă cursul de conducător auto şi cu un Cadillac roşu vechi pleacă din est spre vest. Senzaţia este de a conduce prin propriul său „trecut visător” (p. 48). În New York revede zona unde locuise în Lower East Side ( Manhattan), Statuia Libertăţii, trece prin Ellis Island, pe la restaurantul românesc al lui Sammy. În continuare, îl vizitează pe Allen Ginsberg. „Cu tentaţia de a fugi către trecut” (p. 72), trece prin zona celor trei „utopii”: Bruderhof, Oneida şi Niagara Falls. În Detroit, trecutul îl copleşeşte şi constată: „Cei mai mulţi prieteni ai mei s-au dus, fie au murit, fie au plecat pe cele două coaste” (p. 98). Continuă drumul spre vest, către Colorado, spre Denver (p. 123). Trece pe la Dan Iuga (p. 132), vede pelerinii la Chimayo, discută cu Mark, pictor de caverne. În New Mexico se întreţine cu doi lama (p. 150), cu liderul sikhşilor, Yogi Bhajan. Apoi reîntâlneşte pe Edith Wallace, Beth Pierson şi Chris Griscom (cea care cu ani în urmă îl învăţase să nu mai mănânce carne). Are întrevederi cu un astrolog, cu un medium, cu o vindecătoare cu ajutorul cristalelor. Vizitează Los Alamos şi Biosfera 2. Continuă să conducă prin Arizona, în sud-vest. Ajunge la Las Vegas, unde îşi aminteşte că în 1970 susţinuse sesiuni de poezie împreună cu poeţii Gene R. şi Suzy S. Iese din Nevada către San Francisco: „m-am îndreptat direct spre trecutu-mi” (p. 209). Revede Café Trieste, universitatea unde şi-a făcut studiile şi întâlneşte pe Lawrence Ferlinghetti. În final, ţine pentru Serviciul de Imigrări şi Naturalizare, un discurs către noii americani (p. 210).
Sunt trei paliere care se intersectează în carte: biografia românească şi cele două călătorii, cea din 1970 (rememorată) şi cea din 1992 (relatată). Este vorba, în fapt, de o singură meditativă călătorie complexă în care converg o călătorie emoţională, o călătorie intelectuală, un element al prezentului şi un fundament al trecutului. Eul artistic trăieşte experienţa unei nostalgii şi a unei melancolii: „conduc prin propriul meu trecut visător” (p. 48).
O carte pasionantă, o lectură desfătătoare cu o concluzie legată intim de trecerea timpului: drumurile sunt pentru a călători, iar nu pentru a ne conduce la o destinaţie; cât suntem pe drum să ne comportăm ca nişte călători. „PROF PE DRUM” este o traversare a Americii, de la un ocean la alt ocean, pe trei rute: una a rememorării şi a prieteniilor, una a punctelor de senzaţional şi a căutării destinului, iar o alta a identităţii româno-americane.