Aș vrea să-mi fac părinții să vină acasă iar. Poem de Stelian Platon

Aș vrea să-mi fac părinții să vină acasă iar

Mi-e curtea casei numai buruiană      

Acolo unde primii pași mi-au încolțit,   

Aveam atunci un tată și o mamă,                    

Acolo-i primul zâmbet ce m-a încălzit.  

Au plecat de-aici părinții amândoi,    

Și parcă nu-ndrăznesc să vină-napoi.    

Casa nu se vinde nici măcar la sfinți    

Căci talpa care vine calcă pe părinți.       

Zăpada din curte vreau să mai rânesc    

Ca neliniștiții pași ai lor să văd,        

Să fac focu-n vatră și o pâine-n țest,    

Să pun răsad de flori, să uit acest prăpăd,     

Aș vrea să curăț iară bătătura,     

Să refac fereastra care a căzut,    

În zid, cu lacrimi s-astup crăpătura,           

La poartă teiul să repun ca la-nceput.     

În lada de zestre, în vechi obicei,   

Mama-și păstra sfânt ștergar de borangic   

Brodat cu–albastru pur și roșii scântei,          

Cu dispreț destinul n-a păstrat nimic.         

Caustic pustiul se-așează greoi                 

În pânze de păianjen hibernând extins,     

Tot mi-aștept părinții să vină-napoi            

Și plâng în palme-ascuns de dorul lor învins.  

Unde-au fost părinții pământul sărut,  

Cum să vând casa-n care ei s-au contopit,  

În zidul ei structura-mi s-a-ntrețesut,       

Chiar de nu-s în casă părinții n-au murit.   

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.