*Din volumul în curs de apariție Casa gaițelor

Bani și iar bani!
Filofteia și Ana coborau supărate scările tribunalului. Prima arunca vorbe grele, de blestem și ocară, în dreapta și stânga. Degeaba nora ei, Ana, o îndemna să se abțină „că râde lumea”. Au ajuns în grupul din care plecaseră înainte de a fi intrat în sala de ședință. Aici se aflau și două familii din Dorobanți, care se judecau pentru tulburare de proprietate.

– Ce făcurăți, cum se termină? a întrebat Stan, îndemnat de Agripina, soția sa, aflată alături.
– Ce să facem? Tot el o să câștige dacă are bani, făcuți pe munca mea și a ei; văd că judecătorii sunt de partea lui. O să vină cu primăria, cu portăreii ca să împartă casa, pământu’… și ce-o măi fi de împărțit, a oftat Filofteia.
– Da’ ziceai că are o mândră, adusă de pe unde-a umblat, ea este aci, cu el? a fost curioasă Agripina.
– Eu nu știu, o fi fost pe băncile alea din spate, n-o cunosc. Oi vedea-o când o veni la Dorobanți, că, i-auzi, ar fi angajat-o contabilă la firmă. Ce, credeai că bâlciu’ de-a fost pân-acum se termină cu procesu-ăsta? Nuuu! Poate c-o cere și-un cap de om, măi știi?! s-a plâns Ana.
– Păi de dumneata nu el vrea să măi țină seama, fiindcă aveți doi copii de crescut, mamă de întreținut la bătrânețe? a intervenit Gina, altă consăteană.
Între timp, în jurul lor se strânseseră mai mulți, fără să fi avut legătură cu procesul în discuție.
– Nu are habar el că i-am dat viață, l-am crescut, l-am scăpat de pușcărie când i-am dat toți banii, agonisiți de mine cu unchiașu’, ca să acopere sumele cu care ieșise lipsă la colectiv, unde fusese casier, că nu scăpa nici cu casa de i-o sechestraseră… Mi-a dat un picior, de m-am dus cât acolo… Da’ ce să-l măi intereseze de noră-mea?! s-a destăinuit Filofteia, în timp ce își potrivea nu știu a câta oară testemelul negru peste păru-i alb.
– Doaamne! S-a stricat lumea. Vezi ce face banu’ din om?! s-a mirat Agripina.
– Banu’ sau cutra? a intervenit Gina.
– Sâru’ și credința omului contează. Cutre se găsesc pe de-a rându’. „Că pe balega în care se văd boabe se strâng toate ciorile!” Cu mănare, dacă nu era asta, se ivea alta. Dacă-i mintea omului de-așa, tot dădea peste una… Că, vorb-aia: „Cine s-aseamănă s-adună!”
– Da’ el are drept pe casă? El avusese tot rostu-n altă parte. Parcă el a venit mai târziu acolo? s-a mirat Florea, privind-o insistent pe Filofteia.
– Așa este, da’ cică în casa asta sunt materiale din casa lui, pe care a adus-o aci, ca să fie mai la centru; a măi mărit-o și-apoi, cum era atunci, a făcut-o pe numele lui, a lămurit situația Filofteia.
– Iar dumneata de partea cui ești? a întrebat unul dintre necunoscuți, căruia i se părea ciudată poziția Filofteii.
– Eu vreau să-i vină mintea la cap lu’ fiu-meu și să nu se despartă, să se-ntoarcă la femeiuța lui de care s-a legat în fața lui Dumnezeu și să aibă grijă de mândrețea de copii cu care au fost dăruiți. Aia îi mănâncă banii și averea pe care a făcut-o cu Ana și se duce pe-aci-ncolo când o da de greu. Și-apoi, cum o să viețuiască în aceeași bătătură! Judecata asta, în loc să îndrepte lucrurile pe calea cea bună, ațâță vrajba măi tare.
Filofteia și Ana și-au strâns lucrurile, lăsate în grija consătenilor la intrarea în sala de judecată, și au plecat supărate. Ceilalți, în așteptarea momentului chemării la înfățișare, au rămas comentând:
– Uite ce-ți este și cu judecata! Îți pui nădejdea în ea și te trezești… sărac.
– Poate că așa o fi legea, poate că judecata e dreaptă; dar mai îndată cred că una dintre părți nu trebuia să-i dea naștere, adică nu trebuia să se ajungă aci. Gândirea bătrânei e cea mai corectă, dar noi nu avem legea cum zice dânsa, s-a pronunțat un ins, care tăcuse tot timpul.

* *

Filofteia și Ana au ajuns la autogară tot supărate. Pe drum, nu au scos o vorbă. Doar au oftat. Au trecut prin piața de la gară, de unde au cumpărat covrigi ca să mănânce și să ducă și acasă, alături de o „Cola”, cum le ceruse Genel, feciorul cel mic, fiindcă la ei nu se găsea întotdeauna așa ceva. Când a pășit de pe trotuar spre autogară, Filofteia a scăpat bidonul de „Cola” și s-a aplecat ca să-l prindă. Un bolid condus de un „fecior de bani gata” a izbit-o cu capul de bordură și i-a trecut cu roata peste glezna piciorului stâng, zdrobindu-i-o. S-a strâns lumea. Unii au aruncat cu pietre în jeepul care și-a mărit viteza și a dispărut după colț. Un cetățean a intrat într-un magazin și a telefonat la „salvare”.
Bătrâna a fost ridicată în stare de inconștiență și cu piciorul făcut „țăndări”, după cum apreciase o femeie de pe margini. Echipajul de poliție sosit a notat numărul mașinii reținut de către un cetățean și mai multe date, apoi a plecat. Totodată, a promis că, într-o oră-două, făptașul va fi identificat; nu se putea mai repede, pentru că cetățeanul nu reținuse decât numărul de patru cifre, nu și indicativul localității.
Ana a ajuns acasă singură. A aflat că și Aristide, soțul ei, se afla în localitate. L-a rugat pe secretarul primăriei, vărul lui, să-l anunțe despre cele întâmplate cu mama sa.
– Știe deja. I-au spus, de ieri, unii de-au fost de față, în autogară, când s-a întâmplat.
– Și nu a venit și el să-și vadă mama?
– Nu. A zis că așa pățesc mamele care își blestemă fiii. „Aici e mâna domnului meu!”, au fost vorbele lui, a informat-o Mirel.
– Așa o fi în noua lui credință ori așa i-o fi băgat în cap cutra, dacă de mine și de Dumnezeu s-a lepădat, a oftat Ana.
Cam peste zece zile, Filofteia a fost adusă acasă cu ambulanța. Avea laba piciorului amputată. Ai casei și moașa dispensarului, vecina lor, au fost instruiți cu ce aveau de făcut pentru îngrijirea bolnavei. În aproape două luni s-a vindecat. În ziua de Sf. Petru s-a ridicat lăcrimând și a încercat să meargă cu ajutorul cârjelor. A ieșit la poartă. Nu a durat mult și vecinele s-au strâns lângă ea, deși o vizitaseră mereu cât timp a stat la pat.
– Cum te mai simți, maică Filofteia? a întrebat-o una mai curioasă.
– Tu ce crezi? Vai de capu’ meu! M-o fi ursit Dumnezeu s-o duc și pe-asta… Iote, zisei să încerc să văd cum pot să merg cu picioroangele astea de lemn, dacă pe-al de mi l-a dat Dumnezeu mi l-au scurtat doctorii. Cre’că oi putea să mă mișc de ici acolo, că de treabă, cum eram odată, nu măi sunt bună. Poate așa, pe lângă casă, să dau la o cloșcă, să pun apă la oare oi măi putea. Mersu’ ca mersu’, da’ iote că am și mâinile prinse, că trebuie să țin de juratele astea, ca să n-o ia încolo.
– Am auzit că o să te despăgubească ăl cu mașina, că l-a dat fiu-tău în judecată. Măcar așa să simtă și el că fecioru’ lui a făcut o faptă rea, că în pușcărie n-ajungea el, dacă e pui de parlamentar.
– Aba, Gheorghiță, știi tu că l-a dat Aristică al meu în judecată ca să mă despăgubească pe mine? nu-i venea să creadă Filofteii.
– Așa mi-a spus bărbatu-meu că vorbeau unii la barul lui Chiurtu.
– Când să fi fost asta?
– Acu’ vreo două seri. Măi multe nu știu, dar așa am auzit. Cică i-ar fi cerut ăluia un miliard de lei dacă e pe cai mari și i-a pretins să se grăbească, altfel îi cere dublu, că banii se ieftinesc de la o zi la alta.
– Dar cine o să ia banii ăștia.
– El, ca despăgubire, pentru că i-a fost accidentată mama, care și-a pierdut puterea de a munci.
– Te pomenești că s-o fi și jelit pe-acolo, de focu’ meu, ha?
– Poate, de! Eu știu?!
Și au început, ca la un semn, toate să râdă, așa cum se întâmpla cândva, când Filofteia era sănătoasă și le spunea diverse glume de pe vremea colectivului. Apoi, s-au ridicat și au plecat la casele lor. Două dintre surate au încercat să o ajute pe Filofteia să se ridice, dar ea a refuzat sub pretext că se învață cu nărav și noră-sa „număi pe-asta n-o avea de făcut!”.
Peste altă săptămână, când se afla cu suratele ei la poartă, a trecut cu mașina Aristide, fiul ei, devenit și mare fermier. Au reușit să-l oprească.
– Aristică, ce-am auzit eu? Vrei să iei despăgubire de pe urma piciorului meu? l-a interpelat Filofteia în timp ce el se plângea de câte treburi are.
– Nu, mamă!
– Am auzit că l-ai dat în judecată pe stăpânu’ mașinii…
– Da, i-am făcut proces, dar noi mai avem și alte socoteli între noi și vreau să-l strâng puțin cu ușa, dacă îl am în mână. Dar banii o să-i primești dumneata.
– Ce să fac eu cu atâta bănet? i-a întins o cursă Filofteia.
– Lasă că vedem noi!…
– Aha… Va să zică, „lasă că vedem noi”…, ha? Dar la copii nu te gândești, ha? Că știi bine că eu n-o să le mai fiu de ajutor, de-acum…
– Ba da, mamă. La copii și la dumneata mă gândesc tot timpul. După ce voi obține casa – și nu mai e mult pân-atunci – vă iau la mine. Femeia nu-mi trebuie, să se ducă unde-o vrea!
– Tu nu ești în toate mințile? Eu nu mă despart de Anișoara și de copii decât când o trage pământ pe mine. Măi îndată mă lipsesc de tine, dacă tot ți-ai părăsit credința părinților; și măi bine să pleci tu cu amanta unde-oți vedea cu ochii, și a ridicat cârja ca să-l lovească, dar s-a dezechilibrat și cârja nu și-a atins ținta. Atunci, s-a mulțumit să-i strige, în timp ce el urca la volan: „Bani și iar bani! Ești cu ochii număi pe luat. Altceva nu măi știi, decât bani și iar bani! Nu te măi saturi odată… Nu are ibovnica ce să roadă după tine, n-ar măi avea!”

* * *

Considerat în convalescență după un banal pojar, fiul cel mic, Genel, într-o dimineață a fost găsit cu gura întredeschisă, limba ieșită parțial într-o parte a gurii, corpul fără vreo mișcare importantă în afară de cea toracică determinată de o respirație lentă care tindea să se stingă…
Speriată, Ana l-a luat în brațe și a alergat cu el la dispensar. Cei de acolo au sunat la „Salvare”, care l-a dus urgent la spitalul județean. După trei zile de investigații, unul dintre medici a emis o ipoteză pe înțelesul ei: „Probabil, o aftă a pojarului a ieșit în interiorul organismului și i-a afectat un nerv al mișcării.”
– Și își va reveni? a întrebat ea îngrijorată.
– Să… sperăm că da, a încercat el să o încurajeze.
– Peste cât timp, că mai am un copil acasă și pe mama… într-un picior.
– Rămâne de văzut, dar puteți merge oricând în familie; copilul va fi îngrijit cum se cuvine de către personalul nostru.
Cu toate acestea, ea nu a plecat. Abia peste câteva zile l-a anunțat pe medicul de salon că „se repede până acasă ca să vadă ce-o mai fi și pe-acolo, fiindcă a avut un vis urât”.
Când a coborât în stația de autobuz, nu departe de locuința sa, a văzut la poarta gospodăriei sale lume multă. S-a apropiat. Pe una din mașini a deslușit scris „Procuratura”, pe alta, „Poliția”. Nu i-au dat voie să intre în curte. A lămurit-o Mirel, vărul lui Aristide și secretar la primărie:
– Maica Filofteia îl omorî pe neica Aristică.
– Păi cum făcu?
– El veni cu ordinul parchetului și oamenii care să-l pună în drepturi. Când auzi despre ce e vorba, maica Filofteia începu să-l certe, de una de alta, că n-are grijă de copii și „ia uite ce-a pățit cel mic…” În timpul ăsta, veni… mândra lui neica Aristică și-l luă la zor: „Ce mai stai la tocmeală când ai hotărârea judecătorească în mână?” și-l trase într-o parte. Atunci, maica Filofteia – cred că i se urcă sângele la cap când o văzu pe-aia – aruncă cu cârja și îl lovi drept în ceafă. Poate că îi provocă moartea chiar cuiul ăla de i l-a pus Tudor al Lenii ca să nu-i mai alunece cârjele.