Bianca-Paula Șerban: Kazuo Ishiguro. Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg. Cronică de carte

Kazuo Ishiguro

Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg.

        Înainte de a i se decerna în 2017 Premiul Nobel pentru Literatură și chiar înainte să se dedice scrisului, Kazuo Ishiguro, scriitor britanic de origine japoneză, își dorea să devină muzician. Astfel, pianul și chitara i-au cunoscut mult mai devreme talentul cu care mâinile sale au fost înzestrate. Atmosfera muzicală conturată în acest volum nu este întâmplătoare. Ishiguro îi oferă cititorului prilejul de a explora delicatețea și simplitatea muzicală expusă prin intermediul personajelor sale, similare stelelor care se află, fie pe punctul de a apune, fie pe punctul de a renaște, devenind interpreți al unui întreg concert simfonic unde nu ating note muzicale, ci o „singură notă umană cât se poate de autentică”. Această notă umană este expusă consecințelor pe care melancolia  le are asupra efemerității implacabile care este timpul.

         Nocturnele chopiniene, cântate în miez de noapte, transmit stări și sentimente imposibil de transcris în cuvinte, dar posibil transmise prin sunetele și vibrațiile ce ies din placa de rezonanță din lemnul corzilor metalice lovite de ciocănelul pianului. În așa fel poate fi exprimată și melodia Nocturnelor lui Ishiguro care creează o senzație aparte asociată fiecărei povești din acest volum.

         Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg, apărută în 2009, este prima colecție de scurte povestiri după publicarea a șase romane. Tematica muzicală unește cele cinci proze într-un sistem holistic, asemenea unei simfonii, care de data aceasta nu este formată din patru părți, ci din cinci părtți cu modulații diferite de ton, unite printr-un refren comun: muzica. Aceasta unește destinele unor oameni și reanimă dragostea prin aminterea unei simple fraze muzicale. Prozele autorului japonez reliefează ceea ce în muzică ar descrie ansamblul armonicelor superioare, adică sunetele care rezonează după ce o notă muzicală a fost cântată, mai exact ecourile de după, aflate la înălțimi diferite față de sunetul fundamental. Așadar, volumul poate fi privit ca un spectru sonor deoarece emoția transmisă încă mai rezonează după contactul cu această carte.

       Colecția de povești relifează ciclicitatea timpului prin prezentarea aceluiași loc (Italia) la începutul și la sfârșitul volumui. Totodată, se remarcă printr-o simetrie răsturnată. În Un baladist de altădată  avem în prim-plan un muzician care se află la apusul carierei sale, în timp ce în ultima povestire, Violonceliști, prezintă un violoncelist la începutul carierei sale. Prima, cât și ultima parte sunt la prima vedere într-un tempo vioi, allegro,  fiind însă temperat de balada tristă al lui Tony Gardener și al lui Lindy Gardener, ce își are ecouri în întreaga carte. O relație a doi îndrăgostiți cu intervale ascendente și descendente, care este, în cele din urmă, defăimată de puterea trivială și brutală a marketingului. Întâmplările sunt simple circumstanțe din viaţa cotidiană a unor oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi, iar admirația față de aceste cinci povestiri apare datoriă  acestor întâmplări banale care fascinează prin simpla lor existență. Impresia finală a fiecărei povestiri este de tot unitar datorită emoțiilor inefabile. Fiecare povestire are un narator care relatează faptele la persoana I într-un stil confesional, intim şi cât se poate de delicat.

Un baladist de altădată  reprezintă prima parte a partiturii compusă de Ishiguro. Ea ne oferă imaginea unei dimineți de primăvară în Veneția, fiind prezentat și unul dintre protagoniști, Jan, un chitarist care se plimbă prin toată piazza și își oferă serviciile oricăreia dintre cele trei orchestre de cafenea care are nevoie de ele. Protagonistul reușește să îl întâlnească pe Tony Gardener într-una dintre reprezentațiile sale și să sfârșească prin a oferi un concert pe o gondolă soției lui Tony (Lindy). Printre canalele Veneției, înconjurate în stânga și în dreapta de cafenele și muzică jazz, cântărețul îi oferă un secret despre arta interpretativă și anume să știe cel puțin un lucru despre publicul său pentru a transmite o emoție. Dar, asemenea nocturnei op. 72, nr.1 al lui Chopin, textul sugerează finalitatea oricăror iubiri, aceasta îmbină melodia melancolică dureroasă cu acompaniamentul ostinato care se desfășoară asemenea timpului care curge  și pune accentul pe rememorarea afectivă.

          Deși naratorii acestor povestiri se concentrează asupra unor probleme similare, intonație acestora este variată asemenea unui cor unison unde timbrele sunt cu totul diferite. De aceea, fiecare povestire este lipsită de monotonie prin subtilitatea cu care Ishiguro reușește să schimbe registrele. Volumul Nocturne  de Kazuo Ishiguro conţine multe note subtile de umor care acoperă atmosfera melancolică într-o atmosferă pur și simplu realistă.

      De-a lungul celor cinci povestiri apar motive și imagini clare fie ale hotelurilor, localurilor, ferestrelor deschise suprinzând amurgul și totodată tranziția și evoluția fiecărui personaj în parte. Amurgul este descris în toate cele cinci părți și accentuează această frumuseţe nostalgică a trecutului. Reprezintă moartea unui timp, dar vestește și apariția altuia ce va lua locul celui vechi prin transformările obscure pe care personajele prezentate sunt nevoite să le parcurgă. Unele sunt mai agitate, mai dramatice, pline de remușcări, altele sunt văzute ca simple șoapte, dezvăluiri ale sufletului la asfințit.

Violonceliști anunță sfârșitul acestei colecții. Această povestire se află în simetrie cu uvertura acestui volum prin prezentarea aceluiași loc: piazza. Precum în compunerea unei partituri, simetria folosită în acest volum reprezintă un element primordial în construcția discursului sonor. Naratorul relatează de data aceasta experiența unui alt instrumentist, Tibor. Duetul prezentat este acela dintre un violoncelist, aflat la început de carieră și Eloise, o doamnă elegantă și frumoasă. Modul dezvăluirilor, dar și tonalitatea naratorului cu care expune povestea lui Tibor și a doamnei Eloise, dezvăluie emoții tensionate ce construiesc mesajul acestei ultime „nocturne”, alcătuită din regrete, speranțe și experiențe de viață. Toate acestea sunt comprimate în cutia de rezonanță a violoncelului, laitmotiv al acestei povești, în care odată ce coarda sensibilității este atinsă, începe să dea frâu liber acestor trăiri. Ultimul capitol dezvăluie polemica dintre ceea ce muzica poate promite prin frumosul artistic și ceea ce viața îți dăruiește prin tisteți nobile. Acest lucru este evidențiat prin spusele doamnei Eloise: „De-asta cânți acea a treia mișcare așa cum o faci. Cei mai mulți violonceliști o cântă de bucurie. La tine însă nu e vorba despre bucurie, ci despre amintirea unei perioade pline de fericire, dispărute pentru totdeauna”

        Volumul Nocturne de Kazuo Ishiguro ilustrează o lume bidimensională: cea din timpul nopții, și lumea făurii unei piese muzicale cu caracter cât se poate de visător și melancolic. Prin prisma celor două lumi se înfățișează această scriitură simplă, puternic impregnată de sensibilitate care înfățișează muzicianul în limetele sale, aflat în confruntare cu memoria care se metamorfozează în fiecare povestire. Compozitorul „nocturnelor” demonstrează că nu este nici un visător, dar nici un filosof.  El expune arta, în întreaga sa diversitate și reflectă realitatea înconjurătoare, ajungând în cele din urmă la sufletul și sensibilitatea celor ce iubesc sau vor să cunoască muzica.

Un comentariu la „Bianca-Paula Șerban: Kazuo Ishiguro. Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg. Cronică de carte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.