Cântecul rătăcitorului. Poem de Liviu Jianu

Parcul N. Romanescu


A început și școala, arămiu –
Și dintr-o dată, tot ce a fost viu,
Ca aspirat de-un vânt paradisiac,


A dispărut, lăsând pustiu, în parc –
Câte-un bătrân, arar câte-un matur,
Câte-un căruț, cu o bunică-n jur,
Câte un chioșc, și el, întredeschis,
Între a fi, sau a nu fi – proscris –
Și noi, pe-aici, pe unde n-am venit
Dar ți-am găsit izvorul cristalin,
Din care ochii tăi, în verde plin
Mă beau – eram ferigi, la asfințit –
A început și școala, ce târziu!
Tocmai acum, când parcul e pustiu –
Tocmai acum – când sus, atâți părinți
Ascultă – duși – întoarsele dorinți –
Tocmai acum, când au nevoie iar
De parcul plin de oamenii cu dar,
Să-nceapă-n țara inimii cuminți
Cea mai Înaltă Școală – de Părinți!

Tocmai acum, copiii pleacă-n lume.
Tocmai acum, bătrânii nu au nume.
Tocmai acum, familia se desparte.
Tocmai acum, n-avem destulă carte.
Tocmai acum, escaladăm noi vânturi –
Busole rătăcite pe pământuri –
Tocmai acum, ne rătăcim pe drum –
Și ne iubim din nou, tocmai acum…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.