Cucul și… ceasul rău. Proză de Ion R. Popa

Cucul

http://blog.revistaderecenzii.com/

CUCUL  ȘI…   CEASUL RĂU

– Cap 1 –

         Vasile Ciungu, om cu șapte pogoane de pământ, dar având cinci copii, trecea drept om sărac și atașat noului regim politic. Slujise pe la curtea boierului, care îl aprecia bun la socoteli, și era considerat de săteni ca fiind cel care l-a „vândut” autorităților, când boierul a fost ridicat și strămutat cu întreaga familie. El făcuse parte din comisie și la inventar a observat că lipsește salba cea mare de galbeni, cu care „cucoana se fălea la zile mari”; le-a șoptit autorităților și „cucoana” a trebuit să scoată bijuteriile la lumină.

         La drept vorbind, el nu o văzuse decât o dată, când era copil, dar știa mai multe despre acea salbă de la tatăl său, care fusese mecanicul boierului. El „umbla” cu moara, cu presa de untdelemn, cu daracul; de la ultimul, care i-a prins mâna între calandre, a rămas cu porecla de „Ciungu”, devenită apoi nume de familie. Vasile folosea cu mândrie numele său în confruntările de clasă pe care le avea în calitatea sa de colector comunal.

         Vasile a fost primit în partid și, curând, a devenit colectorul cel mai…  feroce al comunei. El și echipa lui acționau sub deviza „Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare!”.

         – De unde știi dumneata vorba asta, tovarășe Ciungu, că tare-mi place?, l-a întrebat activistul.

         – Fiu-meu ăl mare știa o poezie în felu-ăsta când era la școală, că el a făcut măi târziu ale șapte clase.  De la el am prins-o, că mi-a plăcut.

         – Dar el cum o fi aflat de ea?

         – I-a dat văru-său o revistă d-astea noi și a avut ambiția s-o-nvețe, de a spus-o la serbare. N-a vrut una din carte, cum aveau alții…

         – Unde este acum fiul dumitale?

         – E la școala de jandarmi sau, cum îi spune acum, de miliție.

         – Zău? S-a orientat bine. Dar eu credeam că e mic, un țânc de-ăia, de-i văd pe-aci cu cămășile până la pulpe, de se uită după mine cu ochii cât cepele.       

         – E cât mine de mare, da’ mai vânjos.

         – Cu fetele cum stă? A început să-i placă?

         – Da, îi plac al dracu de mult. Ar vrea să se și însoare, da’ n-o să-l las eu.     – De ce?

         – Păi e-ncurcat cu una frumoasă, cea măi frumoasă fată din sat, tată-său e bogat, are avere mare și o singură fată, dar sunt măi mult ca sigur că ăsta n-o să vrea să intre-n colectiv în ruptu’ capului și o să-l băgăm la chiaburi. Dacă s-ar însura cu ea, nu crezi că și-ar strica viitoru’? Când o ieși pe salariu, la banii lui și la uniforma de ofițer, o să găsească fete câte vrea…

         – Ba da, dar băiatu’ ce-o să zică?

         – Ce-o vrea, aia zice, dar cu ea la mine nu vine. L-ar da afar’ din miliție. I-am și spus. De fapt, ar avea o altă fată, mai sărăcuță, dar tată-său e cu mine, luptăm împreună contra chiaburilor.

         – Chiar și a tatălui primei fete?

         – Nu, că ăla, pân-acum, s-a achitat de toate datoriile către stat. Dar, curând, în comună, după cum știi, o să începem campania pentru înființarea colectivului și nu-l văd eu pe Nistor Murgan să bage în colectiv boii ăia cât muntele, carul, plugul, grapa și cele 12-14 pogoane de pământ, mumă de pământ nu altceva. Atunci îl trecem la chiaburi și-apoi să te ții, nenică…

         – Să știi că mie îmi place cum gândești dumneata. Ai făcut vreo școală de partid?

         – Nu, dar nu mai am răbdare. Mâine i-ași înghiți pe toți chiaburii ăștia.

         – Dar ai grijă că chiaburii sunt ca și dispăruți ca clasă socială; acum, pot intra chiar și în colectiv. N-ai aflat din documentele de partid? Dar lasă asta, că o să le citești dumneata! Băiatul tot așa gândește?

         – Păi cum altfel? Doar e făcut și crescut de mine. Găsim noi o formă de a-i pune cu botu’ pe labe pe-ai de nu vor să se-nscrie, a afirmat Vasile după un moment de gândire cu sprâncenele încruntate, semn că nu-i plăcea măsura.

         – Tovarășe Vasile, când te văd și te aud pe dumneata, crește inima-n mine, iar gândul că n-aș reuși parcă-mi dispare. Cu oameni ca dumneata, izbânda noastră nu e departe. Dar mă făcuși curios cu privire la băiat; parcă aș vrea să-l cunosc și să-i dau câteva sfaturi tovărășești pentru a întări ce i-ai spus, ca să nu-l lăsăm să facă vreo greșeală.

         – Când o veni pe-acasă, dacă te brodești la noi, ți-l aduc eu la vale. Altfel, eu stau tocmai în vârfu’ coastei.

*     *

         Doar ajunsese Vasile acasă și Maria nici nu răsturnase mămăliga pentru a se așeza la masă, când, deodată, câinele – care aștepta în pragul casei, la concurență cu motanul înflorat, să-i fie aruncat un cocoloș de pe tuciul mămăligii – s-a și repezit la poartă lătrând. Vasile s-a ridicat alene și s-a îndreptat în aceeași direcție.

         – Bună seara! i-a zis cel de dincolo de poartă.

         Era Nistor Murgan, al cărui nume fusese dat de către săteni tatălui său care, murindu-i un bou, muncea numai cu celălalt și, când acela nu putea singur, el îi lua locul celui dispărut, care se numise Murgan.

         – B’seara! i-a răspuns Vasile deschizând poarta.

         – Bag seama că trebuie să avem o tărășenie amândoi. Ce zici?

         – Dacă spui dumneata…, și l-a poftit în tindă, unde i-a oferit un scaun mic cu trei picioare, iar el s-a așezat pe marginea patului de scânduri, aflat acolo.

         – Uite despre ce este vorba, ca să n-o mai lungim. Fata mea, Margareta, că una am, a rămas grea cu Rinu, feciorul dumitale. El îi promisese că se însoară cu ea. Dar acum toată lumea vorbește că, deși ei se plac și ar vrea să se căsătorească, dumneata nu-i dai voie băiatului. Așa să fie?! Afar’ de-asta, de la un timp, el parcă ar fi intrat în pământ.

         – Drept să-ți spun, am auzit și eu multe, că, dacă așa-mi este serviciu’ de umblu din poartă-n poartă, stau de vorbă cu mulți: ba că i-ar fi văzut împreună la horă, ba pe Lunca Corbului, ba că ar fi încurcat fânul popii… Dar de la el nu am auzit nimic, iar eu nu l-am întrebat nici de da, nici de ba…

         – Păi, atunci cum facem?

         – Întâi să vorbesc cu Rinu ca să văd ce gânduri are și dup-aia voi vedea.

         – Eu te-aș ruga să grăbim lucrurile, ca să n-ajungă fata cu burta la gură și să intre în gura lumii. Doar ai avut și dumneata fete și îți dai seama cum ar fi. Știi câtă grijă ai până când le vezi la casa lor.

         – Contează când va ajunge el acasă. Da’, de sărbători, precis o să ajungă.

         – E cam târziu, eu credeam că atunci făceam logodna, devenea tot mai supărat Nistor.

         – N-am ce să fac pân-atunci, a săltat din umeri Vasile.

         – Dacă vrei, mergem împreună până la el; plătesc eu drumul.

         – Păi dumneata crezi că eu sunt de capu’ meu? Acum am servici’, nu pot pleca oricând. E vorba de planul de stat al colectărilor, nu pot să mă joc cu el.

         În acești termeni s-au despărțit. Nistor abia își stăpânea lacrimile. Nici nu vedea pe unde calcă, după cum mărturisea mai târziu.

         După ce a închis poarta, Vasile a strigat-o pe Maria:

         – Pune masa și adu sticla aia de țuică, aia de-am adus-o aseară.

         Simțea o mare bucurie în sine, pe care voia să și-o astâmpere cu o tărie, ca să nu se manifeste fără voia lui. La MAT, băuse bere cu tovarășii lui.

         – Bine, da unde să pun masa, că s-a cam răcorit și o să se și întunece, și gaz nu prea măi avem. La ogeac ar măi fi lumină de la vatră cu cocenii ăștia  fâlfani.

         – Pune-o unde vrei! și Vasile a rămas cufundat în gânduri: „Vasăzică, ajunse Nistor să bată în poarta mea. Hm! Bravo, fiule! Dar să vedem cum o dăm măi bine, că ăsta nu e oricine și nu poți să știi la ce să te aștepți din partea lui. Da’ cred că știe el Rină ce face. În orice caz, la ea poate să se întoarcă oricând, că e moartă după el. He, he, he! Dacă ar mai fi timpu de-altădată, puneam mâna pe toată averea lui Nistor. Și nu e mică. De s-ar întoarce timpu’ cum ziceau ăia la moară c-or să vină americanii, atunci i-ar cădea bine lu’ Rinu-al meu leaurile, pământu’ și tot ce-ar mai moșteni de la alde Nistor. Iote că d-aia nu trebuie luat la goană cu totu’ Nistor ăsta. Oricum, e la mâna noastră, a mea și a lui Rină.”

                                                         *     *     *

         Nistor nici n-a știut cum a ajuns acasă. Pe prima uliță, a coborât în afara satului și a continuat drumul pe firul văii, evitând contactele cu sătenii care întârziaseră pe la grădini. A ajuns în dreptul propriei gospodării. A urcat costișa printre prunii care îi dăduseră recoltă bună, aproape 150 de litri de țuică pe care a luat-o acasă, că a mai lăsat vin-alcoolului 72 de litri. Așa  aranjase, dar legea căzănitului i-ar fi luat mai mult.

         Înainte de a fi deschis portița grădinii pentru a intra în curte, s-a așezat pe pământul gol și a meditat în liniște, fiind acompaniat doar de cântecul greierilor: „Uite în ce stare pot să te aducă copiii. O fată am avut, am crescut-o ca pe-o floare. Nu credeam că o să mă facă să bat în poarta lu’ Ciungu și să mă rog de el. Am ajuns la mâna lui. De n-o fi om, îmi bagă familia în gura satului, mă face de ocară încă trei hotare-n jur. Da’ să vedem ce-o zice și fiu-său, Rinu. Margareta are mare încredere în el. Cică i-ar fi promis că o ia cu el, dacă n-o fi mințit-o. Cică pân-atunci să intre-n utemeu, dacă în partid nu poate. Iote că i-a luat mințile cu de-al d-astea și că o s-o-nscrie la o școală în Oraș.”

         A intrat. Rațele au făcut un adevărat vacarm când a trecut printre ele. Ioana și Margareta erau la vatră. L-au sfâșiat cu privirile lor întrebătoare ce plecau din ochi plânși, plini de cearcăne. Nu l-au întrebat nimic, așteptau să spună el ceva. Dar ce să spună, când, din „sfârșeala” ce pusese stăpânire pe el, s-a prăbușit pe pragul ogeacului acoperindu-și fața cu palmele, pentru a nu-i fi fost văzute lacrimile. Într-un târziu a zis:

         – Ce-au rațele alea?

                                                         – Cap. al 2 lea –

         Timpul a trecut repede. Totodată, nerăbdarea Margaretei, ca și pântecul, creștea tot mai mult. Crăciunul nici nu le-a tihnit.

         Din dorința de a fi aflat noutăți, în ziua de Sf. Ștefan, Ioana, mama Margaretei, a pus într-un coș pomană și s-a dus, printre alții, și la Maria, mama lui Rinu.

         – Da ce-o fi cu dumneata de făcuși atâta drum pe geru-ăsta? a întâmpinat-o Maria.

         – Iote că tata s-a numit Ștefan și i-am făcut colac de dusei la biserică, colăcei de pomenire și mă-ndemnai să dau la ai mei, că așa e-acum, nu vezi dumneata? N-ai văzut și la sărindarul popii, ca să nu măi vorbesc de altele. Tot ce-au-mpărțit a fost dat la rubedenii. Dacă ei au făcut așa, de ce n-aș duce și eu la cuscri?!, și a tras cu coada ochiului ca să vadă ce reacție are Maria.

         – Bogdaproste, Dumnezeu să-i primească! s-a prefăcut Maria că nu aude, în timp ce Ioana deșerta coșul și îi înmâna pomana.

         – Da’ de Rină al nostru ce măi știi? N-a venit și el pe-acasă, că parcă așa era vorba, de sărbători…

         – Nici nu știu de-o veni, că i-auzi, e zi mare la ei acolo și trebuie să fie la unitate. Poate dup-aia o ajunge și pe la noi pentru o zi-două. Da’ Margareta nu știe nimic? Ei își scriau unul altuia și el, când venea, întâi da cu ochii de ea și abia dup-aia venea la mine.

         – De unde! Nu știe nimic, iar scrisori n-a măi primit de la el, de… nici nu mai țin minte.

         – Om vedea noi, că nu măi e mult.

         Într-adevăr, peste câteva zile, Ioana s-a trezit cu Mița lui Troscot, vecina lor, că îi bate în poartă. A ieșit.

         – Auzi tu, Ioană! Dă-te măi aproape să-ți spun două vorbe.

         Ioana a alungat câinele și s-a apropiat, deschizând poarta.

         – Iote, Mărin al meu veni din vale acum și-l văzu pe Rină. Coborî din rată, o luă de cot pe una cu cârlionți pe frunte și o apucară pe poteca aia de dă drept în poarta lor. Zisei să vin să-ți spun, ca să știi și tu.

         – Îu! Vui-de-mine! Că nu s-o fi-nsurat cu alta, ai?

         – Eu nu știu măi multe. Îți spusei ce văzu bărbatu-meu.

         Ioana a intrat în casă și i-a spus lui Nistor, care, de la întâlnirea cu Vasile, „nu măi era bun de nimic și măi mult zăcea decât umbla”. Tocmai venea și Margareta de la fântână. A lăsat gălețile, a schimbat ilicul cu balozoaica și au plecat toți trei spre locuința lui Ciungu. Numai că, după 200-300 de metri, Nistor s-a răzgândit și a făcut cale întoarsă.

         Au ajuns greu, având de înfruntat urcușul și gerul care le tăia respirația. Când s-au oprit la poarta lui Vasile, din trupurile lor ieșeau aburi, iar coafura Margaretei, cu o buclă mare pe frunte ce ieșea de sub baticul înflorat, era plină de chiciură. A ieșit la poartă Maria.

         – Auzirăm că a venit Rină; așa e?

         – Mda, veni adineauri, dar…

         – Lasă, mamă, sunt eu aici, a strigat Rinu din tindă, unde a apărut înalt, cu capul descoperit și doar cu o vestă albăstruie peste cămașa albă.

         – Stai acolo, maică; venim noi la tine, tu răcești dacă ieși așa de la căldură pe geru-ăsta, l-a îndemnat Ioana, în timp ce Margaretei îi licăreau ochii și aproape că i se descrețise fruntea.

         – De ce nu mi-ai mai scris? i-a reproșat Margareta în timp ce urca scara.

         – Am fost ocupat; așa e la sfârșitul anului. Stăm mult la sală și citim legi, regulamente, instrucțiuni, cuvântări, istorii politice…

         Între timp, au ajuns în casă, unde i-a izbit o căldură înăbușitoare ce venea de la plita sobei, sub care duduia focul. La masa de la fereastră, o fetișcană, care nu știa ce trebuia să facă când i-a văzut, le-a zâmbit prietenește, dar a prins-o un puseu de tuse seacă.

         – Și asta de râde cu gura pân’ la urechi cine este? De-aia n-ai avut timp? Vezi ce e aici? Aci e copilu’ tău, iar tu …, dar s-a mulțumit doar s-o privească semnificativ pe tânără, după care s-a oprit cu fața inundată de lacrimi.

         – Nu este ce crezi tu. Tovarășa Simona Scarlat este instructor al utemeului și a venit ca să primească noi membri și să conducă alegerea unui secretar de organizație pe comună în locul celui plecat. Chiar ne gândisem să fii tu. Eu am sarcina s-o ajut.

         – Acum, de sărbători, i-a venit de ședințe la noi, aici? Și a găsit sprijin la tine?

         – Nu chiar acum, de luni încolo…

         – Și până atunci o ții tu?

         – Nu te uiți la ea, maică? Îi vezi cimitiru’ prin urechi la… Scarlatina asta, ori cum ziceai că se numește, a observat Ioana.

         – Da, ea nu are familie: tatăl i-a murit de tânăr în confruntarea cu reacțiunea pentru cucerirea puterii în ’45, iar mama, un an mai târziu, la porțile Palatului Regal. Organizația a îndrumat-o spre mine ca să petreacă și ea sărbătorile de iarnă într-o familie, într-o casă de oameni, iar pe urmă…

         – Așa e, fato?  s-a răstit Margareta.

         – Întocmai și mai aveam de gând să te luăm cu noi pentru a te înscrie într-o școală de partid, și iar a prins-o tusea.

         – Fata mea nu merge la școli de iepoștine d-astea, de le călăresc toți ai voștri. Eu am fată cuminte, aia nu e meserie pentru ea, s-a simțit ofensată Ioana.

         – Bine, dar nici la o școală de cooperație nu-i dai voie să meargă? a intervenit Rinu.

         – Acolo poate c-aș lăsa-o, da’ să vedem ce zice și tată-său, s-a îmblânzit Ioana.

         – Vii mâine pe la noi ca să vorbim mai mult? Mâncăm împreună, o să fac și gogoșele…,  s-a îmbunat și Margareta.

         – Sigur că da! a fost prompt Rinu.

         – Veniți toți! Mai vorbim și noi de una, de alta, de! s-a bucurat Ioana de așa idee a Margaretei.

         Cele două, mamă și fiică, s-au ridicat și au plecat liniștite, cu gândul la ziua următoare.

         Numai că, a doua zi, au așteptat până spre prânz în zadar. Făcându-și drum la fântână, Ioana a întâlnit-o pe Mița lui Troscot.

         – Te văd tot primenită și aproape veselă, Ioană. Înseamnă că ți-a prins bine vorba mea de ieri. Acum ți-a venit inima la loc, bag seama, i-a spus Mița, de parcă aștepta o răsplată.

         – Da. Acum îi așteptăm să vină pe la noi, că așa a promis Rină.

         – Cine să vină, fa? s-a oprit din drumul său Reta lui Șomoiag.

         – Rină cu ai lui; el a venit aseară. Ar vrea s-o ia și pe Margareta cu servici’ la Oraș.

         – Ce vorbiți voi aci? Rină plecă de azi-dimineață. Măi era una cu el, avea păru’ galbin ca spicu’ grâului și număi cârlionți.

         – De unde știi tu? s-a oțărât Ioana.

         – Fane, fiu-meu, îl duse la cursă pe Vlad, că avea bagaje multe, și îl văzu. El îmi spuse mie. Aia e…

         Ioana nu a mai stat pe gânduri. A alergat  acasă.

         – Margareto, ce faci?

         – Frigeam un cârnat pentru masă și o să mă apuc și de gogoșele, acușica.

         – Nu mai frige nimic! Dă grătaru’ la o parte! Tată-tău unde este?

         – În beci, sloboade niște vin din butoiul ăla pus deoparte.

         – Cheamă-l încoace! Să lase butoiu’ ne-nceput.

         S-au strâns toți. O priveau cu uimire pe Ioana, care era neagră de supărare și parcă nu-și găsea locul.

         – Ăștia își bat joc de noi, a răbufnit ea.

         – Cine, fa?

         – Alde Ciungu. Noi îi așteptăm aici cu bunătăți, și el pleacă cu gălbejita aia. Nu vedeți că aici nu e lucru curat? Nu e cum a spus el. Trăiește cu ea, dacă nu și-or fi făcut și acte.

         – Noi ce-o să facem, mamă?

         – O să ne ducem iar peste ei.

         – Stai la un loc! Să nu mai aud vorba asta! Mi-am călcat o dată pe inimă. Gata! Dacă n-ați avut minte, uite unde ai ajuns, fata tatei. Aveai tot rostu’ unei gospodării trainice, dar minte n-ai avut. Puteai să ai pețitori…, băieți buni. Tu ai pus ochii pe-al lu’ Ciungu. Cu ce ți-o fi luat mințile? Te-a măi îndemnat și maică-ta, cu gându’ că te face cucoană de oraș. Acum, na oraș! Că parcă număi tu erai acolo… Ai văzut? Așa că, eu la poarta lu Ciungu n-o să mai ajung și de m-o ruga. Dar nici voi!

         S-a așternut tăcerea. Toți trei își făceau de lucru cu câte ceva, dar gândurile îi frământau în continuare. Din când în când, răbufnea câte un oftat sau suspin. Peste un timp, s-au trezit cu Margareta:

         – Știți, noi avem de pregătit la cămin, cu don-nvățător, o piesă de teatru în care feciorul unui boier sau chiabur, ce-o fi el, și-a bătut joc de fata unui om  sărac. Când au venit activistul și președintele sfatului ca să-l lămurească a intra în colectiv, l-au găsit supărat. „De ce ești necăjit, bade?” i-a zis unul. „Cum să nu fiu, dacă băiatu’ lu’ Manolea și-a bătut joc de fata mea și a lăsat-o grea?” „Ăsta nu-i motiv să nu poți sta de vorbă cu noi. Uite, tovarășul președinte o să-ți rezolve cazul…” Și, până la urmă, fiul chiaburului a trebuit să se însoare cu Anița.

         – E, și ce e cu asta? îi era neclar mamei.

         – Dacă l-aș reclama și eu pe Rină la comandantul unității?

         – Păi tu te crezi vreo chiaburoaică?

         – Nu, dar la ei, la partid, n-au voie să facă chestii d-astea, așa e scris la documente, nu le dă voie morala proletară să facă copii fără să se căsătorească, să umble cu una și cu alta, cum face Rină.

         – Băgați-vă mințile-n cap și luați-vă gându’ de la așa neisprăvit. Ăsta nu e om, voi nu vedeți? Asemenea secătură nu-mi trebuie pe bătătură. Până la urmă o să apară și ursitu’ Margaretei, un om ca lumea, că nu vreau altceva.

         Ioana i-a făcut semn Margaretei să tacă și să iasă.

         – Mă duc pe la Sanda, a zis Margareta și a ieșit.

         – Să nu stai mult, că îndată o să se înnegureze, dacă e bungineală, dar a și ieșit după ea: Tu chiar vrei să te duci la Sanda?

         – Mă duc și, dacă rămânem singure, ea o să-mi spună multe de la tatăl ei, care umblă toată ziua după achiziții cu alde Ciungu, ca să avem ce scrie.

         – Bine, și, când vii, să ne gândim cum ticluim scrisoarea aia către comandant.

         – O să încerc eu, dar cred că ar fi mai bine să ne ducem la părinte, că și el a pățit-o cu Ciungu, când i-a luat vaca din bătătură pentru cota de carne.

         – Da’ la-nvățător nu te duci tu?

         – Ba, că mi-e rușine. Și-apoi, n-o să mai merg la cămin, la repetiții…

         Ioana a condus-o pe Margareta până la poartă, a privit după ea, apoi în stânga și în dreapta drumului și s-a întors zgribulită, cu gândul la ce-o mai urma.

         Nistor pusese capul pe căpătâi, dar era cu ochii în tavan.

         – Credeam că dormi, i-a zis Ioana.

         – Eu nu pun geană pe geană nici noaptea, cu gându’ la ce mi-ați făcut voi, iar tu ce spui? Nu-mi vine nici să măi scot capu-n lume de rușinea pe care mi-ați făcut-o voi două, și s-a ridicat.

         – Un’ te duci?

         – Unde am treabă, și a ieșit supărat.

         – Să măi aduci lemne când te-ntorci! a mai strigat ea după el și a intrat în război, dar nu să fi țesut, ci doar a luat seama la alesături.

– Cap. al 3- lea –

         Margareta s-a înapoiat împreună cu Sanda. Deși în școala elementară, urmată în satul vecin unde treceau dealul împreună, fuseseră rivale pentru obținerea premiului întâi, rămăseseră prietene. Ambele erau animate de dorința de a evada din sat pentru un serviciu la oraș, după cum apăruse un curent nu doar în rândul bărbaților, care trebuiau să agonisească mijloace de existență pentru familii, dar și al tinerilor, care nu întrezăreau nimic bun în colectiv pentru viitorul lor.

         Margareta spera să reușească prin căsătoria cu Rinu să ajungă în Oraș, dar Sanda întâmpina rezistența tatălui, Ion Zbârcea, prieten și coleg de… muncă – până nu demult la strângerea cotelor, acum la achiziții – cu Vasile Ciungu, ambii fiind și referenți ai sfatului popular.

         – Ce e cu voi? a fost surprinsă Ioana.

         – Venirăm ca să mă schimb de haine și ne ducem până la Marcel, vărul Sandei, care a venit pe-acasă de sărbători, și i-a făcut un semn discret mamei sale.

         – O să înnoptați pe-acolo. De ce nu amânarăți pentru mâine?

         – Poate pleacă dimineață. Dar să știi că o să ne aducă el înapoi, a precizat  Sanda.

         Ioana le-a condus până la poartă și s-a retras. Între timp, Nistor adăpase boii, le dăduse nutreț, cum procedase și cu celelalte viețuitoare din gospodărie de fapt, și acum tăia lemne pentru foc, în poarta grădinii.

         Încă nu apucase Ioana să aprindă lampa când s-a trezit cu Margareta înapoi.

         – Ce e cu tine atât de repede acasă?

         – Zise Marcel că pleacă dimineață și să mă duc cu el că-mi aranjează intrarea la comandant ca să-i spun cu gura mea tot ce mă interesează, i s-a destăinuit Margareta.

         – Păi tu ai curaju-ăsta de una singură? Când l-oi vedea pe-ăla – cine știe ce matahală o fi cu un pumn de stele pe umeri – te pierzi, n-o să măi știi de tine.

         – Așa crezi matale? Pentru ce mi-a făcut ăsta mie, sunt în stare de orice. Oricum, în seara asta, Marcel îmi scrie și pe hârtie ce am de spus, ca s-o las acolo.

         – De, să dea Dumnezeu să izbândești! i-a urat Ioana.

*     *

         A doua zi, cam pe la aceeași oră, Margareta ajunsese din nou acasă. Era veselă „de parcă se și cununase cu Rinu”, zicea Ioana.

         – Tata unde este? a întrebat ea grăbită.

         – E la frate-său. Cred că nu vine îndată, dacă doar plecă, după ce potoli toate dobitoacele.

         – Bine, hai că am multe să-ți spun. Dar mai întâi aș vrea să mănânc ceva.

         – Iote, mai rămaseră în tigaie niște jumări și o bucată de carne, mai am piftie…

         – Lasă, e de ajuns tigaia, dar mai sloboade vreo două ouă acolo!

         La masă, unde a mai luat și o gură-două de vin din oala rămasă de la Nistor, Margareta a sporovăit despre tot ce făcuse și pe unde umblase în ziua respectivă.

         – Zici că s-a ținut de cuvânt Marcel? a atacat Ioana.

         – Da! Eu mă cam îndoiam, dar a avut dreptate. El este șef la… „Punctul de control” și cei care intră dimineața în unitate musai trec pe la el. Ba mulți din ăștia nu merg măi  departe până când nu intră la el în cabină și se iscălesc într-un caiet mare.

         – Te pomenești că și comandantu’?

         – Nu, comandantul nu semnează, dar să vezi cum a fost cu el…

         – Da’ cum este, tânăr, bătrân, mătăhălos cum l-am văzut eu pe-ăla cu sprâncenele alburii de-a adunat armele de la oameni, a fost curioasă Ioana.

         – Nu, mamă! Este înalt, împlinit la trup, dar nu gras, și bun de gură și de glume, că nici n-am văzut așa, zău. Cum a intrat pe poartă, Marcel i-a ieșit înainte și l-a salutat, vrând să-i spună de mine, că eram în cabina lui. Dar el mă și văzuse și i-a zis lu Marcel: „Tu te-ai însurat ori ți-ai adus femei la locul de muncă?”, la care Marcel i-a răspuns zâmbind: „Femeia asta este aci nu pentru mine, e pentru dumneavoastră.” „Ce vorbești?” și a intrat în cabină, iar Marcel i-a spus: „Este o femeie necăjită de la mine din sat care a fost batjocorită de către unul dintre elevii noștri. Vrea să vă prezinte situația.” „Eu trebuie să plec acum, uite mă așteaptă mașina la poartă, dar să lase scris!” Atunci, eu am scos hârtia scrisă de Marcel și i-am întins-o, dar comandantul m-a oprit: „O depuneți la registratură, păstrați numărul de înregistrare și o voi studia, apoi o voi ajuta pe fată în limita posibilităților, în funcție de caz. Poate o să ne ajute și ea cândva în confruntarea cu dușmanul de clasă…” Zău, mamă, așa a zis, a mai adăugat Margareta, care avea impresia că nu fusese crezută.

         – Bine, fato, așa să fie! Să dea Dumnezeu să fi fost cu noroc drumul ăsta al tău!, și Ioana s-a întors cu fața spre icoană și s-a închinat de trei ori, în timp ce rostea Doamne ajută.

         – Dar, la sfârșit, când Marcel a ieșit, mi-a mai zis ceva comandantul, a mai spus Margareta ca pe un mare mister.

         – Ce?

         – După ce m-a întrebat ce școală am terminat, mi-a spus că ar avea nevoie de un om de încredere la noi aici.

         – Și tu ce-ai răspuns?

         – Că tocmai aveam de gând să merg la niște cursuri de calificare. S-a bucurat și a zis ca mai întâi să trec cu dosarul pe la el. Înainte de a fi plecat mi-a zis că apreciază că sunt îndrăzneață și îmi cunosc interesele, dacă am ajuns până la el.

         – Fato, să știi că a dat norocu’ peste tine. Dumnezeu ți l-a scos în cale pe omu-ăsta.

         –  Ba nu, că eu m-am dus peste el…

         – Vezi de ce se spune că de multe ori un rău vine spre bine?

*      *     *

         Abia târziu s-a trezit Margareta cu Rinu, foc și pară, la poartă:

         – Ce mi-ai făcut? M-ai nenorocit…

         – Dar tu ai uitat ce mi-ai făcut mie? Ai uitat că peste puțin timp îți voi pune în brațe plodul tău? Ai plecat pe furiș cu iepoștina aia. Credeai că nu mai dă nimeni de tine?

         – N-am fugit, dar a trebuit să plec cu ea repede dacă i-a fost rău în timpul nopții; se sufoca, nu putea să respire. A stat internată în spital vreo cinci săptămâni și nici acum nu-i e bine.

         – Ce obligații aveai tu pentru ea și ce obligații trebuia să ai față de mine? Te-ai gândit vreo clipă la asta? Și, dacă e adevărat că i-a fost rău, de ce până astăzi n-ai dat nici un semn de viață?

         – Fiindcă sunt în perioada de examene, care înseamnă studiu la sală, antrenament în teren, prezență la aplicații, toate având contribuția lor la calificativul final. Dar, cu ce mi-ai făcut tu acum, mi s-a diminuat calificativul așa încât nu cred că mi prind post de ofițer. Dar situația este mai gravă, fiindcă, dacă nu mergi cu mine la comandant ca să recunoști că ne-am împăcat, voi fi dat afară, am muncit degeaba.

         -Păi ce, ne-am împăcat? era tot neîncrezătoare Margareta.

         – De ce crezi că sunt eu aici? și a încercat să o sărute.

         – Cu copilul cum facem?

         – Adică cum? Îl creștem, doar e al nostru.

         – Unde și cum? Tu ești în stare să ții nevastă și copil?

         – La mama, și, dacă nu-ți convine, la mama ta.

         – Trebuie să-ți mai spun ceva: de la întâi ale lunii viitoare, voi veni și eu în Oraș. Am depus un dosar pentru niște cursuri la cooperație.

         – Foarte bine! Știi că și eu aveam de gând să te aduc…, a aprobat el după un timp de gândire, fiind evident că nu-i convenea. Înseamnă că mâine vei merge cu mine la comandant, ca să vedem ce mai putem salva.

         – Poate că da, dar s-o întreb pe mama mai întâi.

         La comandament au aflat că au ajuns prea târziu; el avusese calificativul scăzut și nu mai putea prinde un loc în lotul ofițerilor.

         – În cazul acesta te mulțumești cu un grad de subofițer? l-a întrebat adjunctul comandantului, care era și locțiitorul politic al unității.

         – Desigur!

         Au fost trimiși la serviciul de cadre, unde le-au fost luate declarații, iar lui, și un angajament. Rinu a fost surprins când Margareta a fost întrebată „când o să-și aducă dosarul” și ea a răspuns „este la tovarășul comandant.”

*     *     *     *

         Peste două zile, Margareta a primit înștiințare să se prezinte la cursurile de pregătire pentru un post în… telefonie. A fost surprinsă total.

         – Ce telefonie, unde să lucreze ? I-auzi, ca „operator post telefonic”. Ce-o fi aia? se tot întreba Ioana.

         – Poate or înființa poștă cu telefoane în comună și noi nu știm… Mă duc mâine pe la sfat ca să mă interesez, a presupus Nistor.

         – Ba nu te măi duce! Ce-o fi tot serviciu o să fie, scapă fata de sapă, de colectiv; o să umble numai cu buzele și unghiile roșii, a considerat Ioana.

         – Ba e chiar mai bine. În cooperație erau cursuri de șase luni pentru gestionari și de un an la contabili, pe când la telefonie, doar de trei luni, observase Margareta.

         Așa a rămas și, peste trei luni, Margareta, devenită Marga cu un accent specific telefonistelor, a fost numită la oficiul poștal de la Capu-Dealului, până când avea să fie înființat unul în propria comună, în conformitate cu programul de dezvoltare rurală.

         Între timp, Marga a născut un băiat voinic, care ar fi trebuit să devină mijlocul consolidării presupusei familii. Deși Maria și Vasile Ciungu au fost nerăbdători ca să-l vadă, când s-au mirat cât de mult seamănă cu Rină și au sugerat numele de Petre, după nașul de baștină, curând au luat distanță, iar Rinu nu a participat decât la botez. El terminase școala și fusese repartizat la un post comunal de miliție în raionul Fetești, unde se iviseră mici incidente în rândul celor cu domiciliul stabilit în mod forțat acolo, în urma dislocărilor de populații din anii ’50. Un agent străin se strecurase în zonă și acum posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii transmiteau reportaje defavorabile regimului politic. De aceea, el avea o misiune multiplă și importantă, așa cum avea și ea ca telefonistă.

         Cel puțin el așa a justificat când a ajuns acasă. Surpriza și preocuparea lui au fost legate de faptul că încă nu se reușise constituirea colectivului, ceea ce însemna că tatăl său va avea mult de lucru, iar situația lui Nistor rămânea tot neclară, deși acesta se număra printre cei 12 care depuseseră cerere de înscriere. Murgan nu numai că nu depusese rezistență, dar devenise acum un factor activ ai muncii de lămurire, la care sătenii își aplecau urechea mai mult decât în alte cazuri. Drept urmare, autoritățile hotărâseră să reia campania cu el în frunte, ca viitor președinte.

         Concediul lui Rinu a fost tulburat de o notă telefonică venită de la cârmuirea raionului său, prin care i se cerea să se prezinte de urgență la post, pentru că „unele activități ale sale constituie obiectul unei cercetări penale.”

Știrea a fost ascunsă mult timp, iar expresia „obiect al unei cercetări penale” a fost răstălmăcită ca „autor…”

         Poate că nu s-ar fi aflat adevărul, dar, în timpul sărbătorilor de iarnă, Marga a intrat în contact cu multe posturi telefonice, inclusiv din raionul Fetești. Ba chiar „s-a prins surată” cu Gina, după cum remarca aceasta. Gina nu a avut rețineri în a-i furniza informații amănunțite despre „umblările lu’ polițaiu’ aista fustangiu.”

         În realitate, Rină trăise cu fiica unui pescar din Fetești, contabilă la iaseul din comună. Aceasta rămăsese gravidă și, pentru a scăpa de sarcină, Rinu o dusese la o moașă de ocazie. După intervenția babei, contabila a suferit o infecție, căreia nu i-a acordat atenția necesară de teamă să nu dea de bănuit părinților, situația s-a complicat și fata a murit.

         – Și unde mai pui că era prietena mea; când am venit din Ruraia, de pe Valea Siretului, locuisem la gazda ei, ba chiar, un timp, am dormit în același pat, a suspinat Gina.

         – Află că și mie îmi pare rău. Îmi aduc aminte că, în urmă cu niște ani, când rămăsesem gravidă, mă tot bătea la cap ca să scap de sarcină, că știa el pe una… Poate pățeam la fel.

         – Poți să vii în vizită, te voi găzdui la mine acasă! Dar acum scuză-mă, sunt solicitată, mai vorbim…

         – Bine, mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine!

         Pentru Rinu a urmat un proces îndelungat însoțit de conflicte. Într-unul dintre acestea, Rinu a fost bătut crunt de către un grup de lipoveni. Dar asta s-a petrecut spre folosul său, când tocmai urma să i se ridice calitatea de membru de partid și a i se fi desfăcut contractul de muncă, după care ar fi urmat condamnarea. Incidentul din port a generat alte cercetări în cursul cărora nu a fost greu ca Rină să devină victima unor răzvrătiți, care au comis un ultraj asupra organelor statului.

– Cap. al 4-lea –

         Falsa căsătorie se părea că va dura. Petrișor, crescut în atmosfera ambiguă, plină de certuri și apostrofări, a început să conștientizeze situația, în special când a scăpat de sub ocrotirea și influența bunicilor materni, care își puseseră mari speranțe în el.

         Contrar așteptărilor, deși era forte inteligent, Petrișor nu s-a legat prea mult de școală; i se părea plictisitor să stea în bancă atâta timp. A absolvit totuși cele zece clase obligatorii.

         De fapt, ca nepot al tovarășului președinte de ceapeu, Nistor Murgan, Petrișor nu ar fi putut să nu termine școala, deși făcea nenumărate necazuri profesorilor. Când s-a pus pentru a doua oară problema continuării într-un liceu sau o școală profesională, Petrișor a refuzat categoric, ca și după promovarea clasei a opta. A pretins că vrea să se angajeze. Și, într-adevăr, s-a angajat pe un șantier de construcții și s-a calificat la locul de muncă.

         Din acel moment, atât Rinu cât și Nistor au încetat a-i mai da bani. Celălalt bunic, Vasile Ciungu, devenit subordonatul lui Nistor în calitate de casier al ceapeului, nu-i făcuse favoruri niciodată. Așa că, Petrișor a trebuit să ia treaba în serios.

         Petrișor a devenit cel mai fericit constructor când presa locală era plină de laude, plasate sub chipul său, pentru curajul de a fi urcat pe cea mai înaltă clădire din Oraș ca să fixeze o lozincă dedicată congresului partidului și  însemnele respective.

*     *

         Venit definitiv acasă în urma pensionării, Rinu a prins momentul să se mândrească și să se laude cu faptele fiului său. În realitate, relațiile dintre tată și fiu erau mai mult decât reci. Petrișor se dovedea mai apropiat de mama sa, deși îi imputa adesea că „a îmbătrânit tot așteptându-l pe Rină să se adune la casa lor”. Îi imputa multe și tatălui, între care că provocase moartea unei femei și numai regimul politic, căruia „îi făcuse servicii”, l-a scăpat de pedeapsă. Dar nu se învățase minte și ajunsese „om bătrân să plătească pensie alimentară”, Petrișor referindu-se la ultima victimă a tatălui; aceasta crezuse până în ultima clipă într-o căsătorie cu Rinu, dar, când s-a convins că va fi părăsită, l-a acționat în judecată și a avut câștig de cauză.

         – Tu lasă-mă pe mine! Ce-a fost, aia a fost. Acum am îmbătrânit, mi-a trecut făina prin traistă.

         – O viață întreagă ai înșelat statul, partidul și femeile!, i-a mai imputat Petrișor.

         – Ție nu-ți e rușine să vorbești în felul ăsta cu tatăl tău? Măgarule!

         – Măcar de-ai ști ce trebuie să facă un tată, ce îndatoriri are față de copii, de familie… Crezi că e de ajuns să procreezi? Asta e valabil în cazul animalelor, dar nici în cazul lor pentru toate. Tu ai fost precum cucul, care înșeală altă pasăre de-i crește puiul și el preferă să rămână singur.

         – I-auzi, drăcie! Ajunsei eu să mă judeci tu? Ai uitat câți bani ți-am dat?

         – Păi, da, fiindcă și cucul veghează ca progenitura lui să se hrănească, ca să nu-i mănânce alții hrana adusă de nefericita pasăre, al cărui pui a fost aruncat din cuib tocmai de către cel pe care-l hrănește.

         Rinu s-a ridicat mânios de la locul său și s-a îndreptat către Petrișor, punându-i mâna în piept, tocmai când intra Ioana.

         – Îu! Ce faceți voi? Stați la un loc, ce-aveți?

         – Așa l-ați crescut voi. E un nerușinat. Mă face pe mine, care am dat atâția pe mâna legii, om bătrân, tatăl lui,  cum îi vine la gură…

         – Ai uitat să te dai pe tine, iar alții de teapa ta te-u apărat.

         – Dă-ți seama ce vorbești, că înfunzi pușcăria!

         – Ai fi în stare!

         – Am niște bani la cec. Ziceam că-i pun la bătaie ca să facem o casă mare aici, pentru toți, dar văd că nu se poate trăi în condițiile astea. Așa că, o să-mi fac un cuibușor aparte și cine o vrea și i-o conveni să vină acolo.

         – Da, sigur, după ce ai avut atâtea mândre, acum vrei să rămâi… singur-cuc în cuibușorul tău!, i-a reproșat Petrișor.

         Pentru moment, conflictul s-a aplanat. Seara, au mâncat tăcuți, dar, înainte de a se fi ridicat de la masă, Nistor le-a dat o știre:

         – Cineva din sat a făcut o reclamație și avem control la magazii, la casierie… Se pare că cuscru ar ieși lipsă cu vreo 20-25 de mii de lei.

         – Cine l-o fi reclamat? a tresărit Rină.

         – Unii cred că Blendea, dacă Vasile trăiește cu Anica, sora ăstuia, și tot ea i-ar fi mâncat și banii, dacă fiu-său a făcut casă la Oraș între timp. Alții consideră că ai lu’ Șchiopu, vecinii Anicăi, dacă știau toate mișcările din curtea ei.

         – Controlul e de la partid sau de la miliția economică? a întrebat Rinu.

         – E o brigadă mixtă condusă de partid.

         – S-a nimerit că eu n-am timp să mă ocup, iar pe-aici nici nu prea cunosc,  a regretat momentul Rină.

         – Tu ești învinuit cu ceva? s-a îngrijorat Ioana.

         – Până acum nu, dar am auzit că ar scrie ceva și despre mine. Cică l-aș fi favorizat pe cuscru, dar și pe tine, că te-am pus la puierniță unde remunerația e cea mai bună.

         – E, dacă n-ar fi murit biata mama, tata n-ar fi ajuns aici; i-a luat aia mințile cu pui fripți, cu vin de altoi…, a meditat Rină.

         – Eu ce să fac acum, să nu mă măi duc? intrase la griji Ioana.

         – Îți vezi de treabă măi departe! Cu scriptele cred că stai bine: intrările, la furaje, ieșirile, la carnea de pasăre, procesele verbale de consum în raport de rația zilnică și efective…

         – Cred că da, dar alea sunt la inginer. Să-l cheme pe el, că el e șeful.

– Cap. al 5-lea –

         Dacă până nu demult, la sfârșit de săptămână, venea doar un camion acoperit care aducea muncitorii acasă de pe unde își găsiseră de lucru, iată că au început să vină câte două, în afară de altele două care își continuă drumul în comuna următoare. Totodată, alții făceau naveta zilnic cu rata.

         Faptul fusese conștientizat și de săteni, care vedeau nu doar numărul mare al celor ce lucrau în orașe, dar și reducerea simțitoare a brațelor de muncă din ceapeuri „care va pune în cumpănă satu’.”   

         – Nu măi e mult și o să rămână pământurile nemuncite, a reflectat un bătrân care aștepta împreună cu altul în stația de autobuz să primească sacoșa cu pâine trimisă de băiatul ce-și luase serviciu la Oraș.

         El mai avea doi băieți, dar fuseseră dați la școli de mici și acum se aflau la Reșița, unul, la Hunedoara, altul. Cel mic rămăsese că va moșteni gospodăria rurală.

         – De ce crezi asta? l-a întrebat celălalt, aflat într-o situație asemănătoare, dar mai optimist.

         – Tu nu vezi? Noi nu măi putem munci, ăia de pot au plecat. Au rămas femeile. Alea lucrează cât trebuie ca să nu le ia lotu’ personal, în rest, umblă cu conciul pe sus. Că, de, acum se cred și ele neveste de salariați, cum e coana preoteasă ori soața învățătorului.

         – Lasă că muncesc tractoarele, mașinile…

         – Da, dar ai văzut ce cântec a ieșit: „Du, du, tractoru’ ară/ Du, du, tractoru’ cară,/ Du, du, ce duci la moară?” De-aia stăm noi prin stațiile astea, vezi tu? Și-apoi, alea nu-ți fac treaba pe gratis, sunt ale statului, și cu statu’ e bine să n-ai de-a face, că te jupoaie. În afar’ de-asta, alea ară, seamănă, dar când e vorba de prașile, de cules, de vii, de alte culturi mici, cumănare la grădini, ce ne facem?

         – Păi n-ai văzut că la iaseuri, și acum chiar la ceapeuri, aduc militari, pușcăriași, studenți, până și muncitori din fabrici…

         – Și aia e treabă făcută cu cap? Ăia, dacă vin, culeg număi pentru ei, că pleacă cu traistele pline.

         – Lasă, militarii și pușcăriașii n-au de ce să ia, n-au unde să le ducă.

         – Adevărat, dar n-ai auzit ce plată cer? Vor 70-80 de lei pe zi și ei lucrează de 30-40 de lei… Și dacă nu le dai cât vor ei, nu vin.

         – Lasă că măi lucrează și copiii ăștia din școli.

         – Lasă-lasă, dar ei au fost trimiși să învețe carte sau meserie, nu ca să ia câmpii.

         A venit autobuzul. Cei doi bătrâni au primit sacoșele cu pâine, primul de la un consătean și de la șofer al doilea, au mulțumit și au plecat apăsați, după ce au aflat că scrisoare nu le-au trimis.

         Din același autobuz a coborât și Petrișor. De data asta era însoțit de o tânără blondă, cu ochii negri, părul strâns la spate și cu un trup bine legat. A prins sacoșa cu mâna stângă, iar cu dreapta a luat-o de braț pe blondă și au pornit pe drumul care ducea la poarta lui Nistor Murgan. Amândoi purtau pardesiuri de fâș.

         Au fost întâmpinați de Ioana, care tocmai dădea mâncare la păsări:

         – Săru’mâna, mamaie! și Ioana a rămas cu privirea fixată asupra celor doi veniți. Tot mă întrebai când mă-nsor, când mă-nsor. Uite că am făcut-o și p-asta.

         – Bine, maică. Să fie-ntr-un ceas bun!

         – Mama nu veni?

         – Ba că e liberă astăzi, da se duse cu Rină până la cuscru Vasile, că e rău de tot. El, de când cu controlu-ăla, o luase razna, da’ acum i s-au muiat mâna și picioru’, de nu mai face nimic cu ele, e la pat. Are și gura strâmbă.

         – Dar Anica-ceea nu are grijă de el?

         – Ei, și tu? Cât timp a fost omu’ cu mâna-n banii colectivului, a fost bun, acum de ce s-ar măi uita la el? Ce-am avut și ce-am pierdut…

         Au intrat în casă, în camera lui Petrișor. S-au făcut comozi și el a pornit televizorul.

         – Ce faci? Nu este program la ora asta.

         – Am antenă pentru sârbi. O să vezi ce filme bune avem!

         Au sosit îndată Margareta cu Rinu. Avertizați de Ioana, au intrat curioși în camera tinerilor.

         – Petrișor, ce-auzirăm noi? a zis mama cu ochii asupra Luizei.

         – Să fie cu noroc! le-a urat Rinu.

         Apoi, fiecare i-a sărutat pe cei doi tineri. Rinu a scos băutură, iar Ioana a pus grătarul, fiindcă deja avea sacrificat un puiandru de cocoș care se bătea cu cel bătrân.

         – Cum v-ați cunoscut?

         – Păi… ea a făcut practica, anul trecut, pe iarnă, la noi în șantier…

         – Și v-ați plăcut…

         – Da, însă nu s-a făcut… lipitura atunci, n-a fost nimic. Dar acum o săptămână, ne-am întâlnit din nou la munci agricole, la iaseul din Șerpoaia, și am hotărât să ne… căsătorim; nu s-a mai dus la internat, a rămas la mine.

         – Dar voi ce căutați acolo? s-a oprit Margareta, când trecea prin cameră.

         – Pe ei i-a scos cu școala, pe noi cu toată brigada, de pe șantier, la cules de struguri.

         – Să înțeleg că ea este încă elevă, cum o să continue școala? a mers mai departe mama.

         – Este în ultimul an. Dacă vrea trece la seral și poate mă duc și eu.

         – Așa să faceți, mamă! Nu se știe când veți fi întrebați ce școli ați terminat.

         – Da, am observat. Categoriile mari nu pot fi obținute sau maistru nu poți să fii oricâtă meserie ai cunoaște, dacă nu ești absolvent de liceu.

         – Păi vezi?

         În tot timpul, Rinu a tăcut și i-a studiat din priviri pe cei doi tineri, iar la masă s-a comportat admirabil cu tânăra pereche, ca un adevărat tată.

          – Părinții tăi unde locuiesc? a intrat el în vorbă cu Luiza.

         – Mama a murit la nașterea următoare, când eu aveam un an și jumătate, tata s-a căsătorit și s-a mutat cu noi la a doua nevastă, la Silvănești; acolo am crescut și eu. A mai avut cu această nevastă încă trei copii, din care unul a murit la cinci ani.

         – Și ai dus-o rău cu mama vitregă? a întrebat Rinu, rămas numai cu ea, fiindcă Petrișor fusese chemat de către Marga la bucătărie.

         – Deloc. Tata a fost mai aspru cu noi până la un timp. Venea obosit de la muncă și nu suporta să ne audă, încales când ne certam. Îi venea și pe mama, de multe ori, și-i zicea câte și mai câte.

         – Acum face la fel?

         – Acum nu prea-l mai interesează ce facem noi. Este și bolnav…

         – Dar tu, cu atâtea necazuri de mică, cum de-ai crescut așa frumoasă?, a încercat un avans Rinu.

         – Poate unde am stat mai mult pe la nașa, a roșit Luiza, dar a zâmbit și a continuat, fără să fi negat ceva: Voia să mă înfieze, că nașii n-au avut copii.

         – Nu ai acceptat tu sau părinții?

         – S-a îmbolnăvit rău nașu, a zăcut un an și a murit.

         – Ce-a avut?

         – Fusese paznic la bostănăria ceapeului și s-au dus niște băietani la furat, el  i-a surprins și unul i-a dat cu ceva în cap.

         – Nu s-a aflat cine au fost ca să-i fi dat în judecată?

          – Ba da. Erau tractoriștii, în frunte cu băiatul președintelui. Ce putea să mai facă?

         – Păi ăsta ce căuta, că putea să-i fi adus tată-său acasă câte dorea.

         – Lumea crede că au vrut mai mult să se distreze.

         – Și n-au pățit nimic, nimic? nu-i venea să creadă lui Rinu.

         – Atunci nu, dar să vedem acum…

         – Ce-au mai făcut?

         – Au intrat cu forța într-o tabără de munci agricole de la Meretu-Mare, într-o baracă unde se aflau numai fete, aduse  la cules de mere.

         – Fete de liceu?

         – De liceu și școală profesională. Unele s-au speriat și au fugit, ei le-au prins și…

         – De tine nu s-a legat niciunul? a întrebat Rinu, având impresia că Luiza fusese printre fetele din acea tabără.

         Fata a roșit din nou, dar nu a apucat să răspundă, fiindcă a intrat Petrișor.

         – Voi ce-o să faceți acum? De luni, tu o să te duci la serviciu, ea ce-o să facă? Se duce la școală? a schimbat Rinu registrul discuției.

         – Ce să caute? Deja, la școală, se știe de acum două zile, când am fost la internat de i-am luat bagajele, că s-a măritat cu mine. O să stea acasă până când îi  voi găsi servici’. Între timp, cred că o să primesc și eu măcar o garsonieră, dacă nu apartament, a răspuns Petrișor ca un adevărat cap de familie.

         – Păi, până acum, unde ați locuit?

         – La mine, la cămin. Colegul meu de cameră a fost plecat în concediu, dar de luni vine la serviciu.

*     *

           Treptat, Rinu s-a apropiat mult de Luiza. Începuse a-i spune bancuri la care aceasta râdea cu poftă, glume, uneori… nesărate, își încredințau secrete, el vorbea despre unele aventuri ale sale, încât ea lăsa tot mai mult impresia că se simțea bine în preajma lui, ba chiar că i-ar simți lipsa câteodată și că i-ar face ochi dulci. Toate astea nu au rămas neobservate de către ceilalți din casă

         Într-o zi, când numai ei doi trebăluiau pe acasă, Rinu a intrat cu un braț de lemne la ea în cameră, cum mai procedase și altădată. Ea se apucase să facă ordine și a fost găsită aplecată la gura sobei trăgând cenușa cu un vătrai. Rinu nu s-a mai putut abține la vederea gambelor albe și a gâtului golaș; a slobozit lemnele alături și a luat-o în brațe, șoptindu-i la ureche:

         – Ce știe copilul ăla să facă pentru o fată ca tine? Nu e în stare de nimic, l-am văzut eu. Nici nu te merită. Fii a mea și, peste câteva zile, fugim de aici. Știu un loc unde, cu banii de-i am eu, vom trăi împărătește.

         – Tată, ce vorbe sunt astea? Dacă aude Petrișor, face moarte de om. Și așa nu te vede cu ochi buni…

         – Cum o să audă? Ăsta e secretul nostru cum avem și altele, apoi a trântit-o în pat.

         – Tată, stai la un loc, că te spun! Ajutooor! a strigat ea.

         Ușa s-a deschis brusc tocmai când Rinu lua în răspăr capotul Luizei lăsându-i la vedere coapsele trandafirii. A intrat soția sa, Margareta, care pândise momentul în camera de alături. El a încercat să fugă, dar s-a împiedicat în pantalonii care-i căzuseră. Cu o mână și i-a tras, cu alta a îmbrâncit-o pe Margareta care s-a proptit cu mâna pe plită și a observat vătraiul rămas la gura sobei.

         – Nemernicule, i-a strigat aceasta în timp ce prindea vătraiul, iar el ajungea dincolo de ușa camerei îndreptându-se spre tindă. Ai ajuns să te legi și de noră-ta, ai?

          L-a ajuns îndată și l-a pocnit cu îndoitura vătraiului peste ceafă. Rinu a făcut o… piruetă și s-a prăbușit în tindă, lângă scara podului, rămasă acolo din seara precedentă, când coborâseră nuci, câteva, căzute din blid, rămase încă înșirate pe dușumea.

         – Nemernicule, de când te urmăresc eu pe tine. Decât să-mi intre copilu-n pușcărie, măi bine te omor cu mâna mea. Îți dădea inima brânci la fetișcana asta, uitaseși cine e, ai? Și în acest timp continua să-l lovească pe unde nimerea.

         A ieșit după ei Luiza, în timp ce își înnoda cordonul la capot.

         – Mamă, ce-i făcuși? a oprit-o ea când a văzut că Rinu nu mai mișcă.

         – Ce să-i fac? Ce merită, că mi-a mâncat zilele o viață-ntreagă.

         – Uite că nu mai mișcă!

         – Ha? Poate ți se pare…

         S-au aplecat amândouă asupra lui. Într-adevăr, nu mai mișca, dar parcă mai respira.

         – Îu, Doamne! Ce să facem? Rămâi tu și ai grijă, că eu dau fuga la sfat ca să chem salvarea. O să spunem că… a căzut din pod.

         Într-o jumătate de oră a sosit mașina salvării de la Capu-Dealului și l-a ridicat în aceeași stare. A fost însoțit de către Luiza.

         La poartă sau strâns vecinele, care au început să se întrebe una pe alta.

         – Ce-o fi pățit Rinu, că era sănătos, om în putere, a întrebat Mița lui Troscot

         A intervenit Margareta, care, aflându-se în curte, auzise discuția:

         – Iote, se sculă, potoli oarele, aduse două găleți de apă, tăie lemne de foc și Luiza zise că ar vrea să facă o prăjitură cu nucă, cum știe ea. Se sui în pod să ia nuci și, când să coboare, fugi scara cu el și căzu, în cap căzu, din capătul de sus al scării.

         – Ceasu’ rău, fato! Ăsta vine când nu te-aștepți, a căinat-o Mița.

         – Ba de multe ori se ivește când ți-e lumea măi dragă. Ia uite și-acum: când să se bucure și el de pensioara lui, muncită prin strini număi el știe cum, și-apucase să se vadă acasă lângă femeiuța lui, când să se bucure de căsătoria băiatului, de care a stat departe atâta timp, iote ce dete peste el. Doamne ferește de ceasu’ rău! a încheiat mama Sandei, care apoi a plecat spre casă, urmată de alte vecine.

*     *     *

         Rinu a fost externat peste două săptămâni. Dar rămăsese cu o mână și un picior de nefolosit, iar din ceea ce încerca să spună cu gura lui strâmbă nu se înțelegea nimic.

         Doctorii au explicat starea lui prin faptul că, în afara traumelor fizice provocate de treptele scării când a căzut și vizibile pe spate, el a suferit și o comoție cerebrală cu complicații.

         După câteva luni petrecute în casa părinților, unde a fost îngrijit de către o soră a sa, Rinu a fost dus la un azil. Acolo ar fi contractat o infecție care a devenit curând meningită, căreia nu i-a rezistat, și a decedat la scurt timp.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.