Dan Ionescu: Efemeride. Ziua de duminică. Părintele Ioachim

Părintele Ioachim, primul din dreapta

Duminica, mergeam la mănăstire, la o slujbă pe care o ținea părintele Ioachim (care era de vârsta mea, dar lui i se părea că e „bătrân”). Ioachim slujea la mănăstirea Cârcea din 1990. Avea deplină vocație pentru preoție.

Înalt, puternic, în haine de slujbă ample, albe, cu însemne bisericești, părintele Ioachim era o apariție luminoasă, pe care nu o bănuiam terestră niciodată, iar când începea să discute despre problemele cu mitropolitul – nu avea către cine să-și verse oful – , nu-l mai recunoșteam, distanța era prea mare între omul de legătură cu Dumnezeu și acela măcinat de probleme precum: „Mitropolitul nu mi-a aprobat decât atâtea lumânări”, „eu nu primesc salariu de preot, deși sunt”.

Aveam încredere în părintele Ioachim: m-am spovedit lui, mi-a sfințit locuința. După ce intra prin toată casa, pentru a-l instaura pe Sfântul Duh, cântând și creionând cruci în ulei pe ziduri, ne așezam la masă – atunci își mai despovăra și el sufletul de umbre. Am vrut să-i dau niște bani, echivalentul a cât aflasem că face un asemenea serviciu religios. S-a depărtat subit de mine, a fugit în mod hotărât, ca de o ispită, că el nu pune mâna pe bani. În schimb, când ne pregăteam să urcăm în mașină, m-a sfătuit să iau un fir de busuioc din mănunchiul înmuiat în agheasmă și să-l port cu mine, să-mi aducă noroc. Firul de busuioc sfânt – uscat și plăcut mirositor – l-am plasat în portmoneu, între acte, lipit de fotografia părintelui Arsenie Boca.

Părintele Ioachim era înscris la master la Sibiu (2013), m-a invitat la el în chilie, să mai vorbim. Din păcate, nu am onorat invitația, deși mereu îmi spuneam că mâine voi trece pe acolo. Îmi face bine să evadez cumva în traiul altora. Ascultându-i, mă deconectez prin creierul care-și imaginează mereu ce aude, de la tensiunea vieții, a ritmului meu existențial.

Am avut discuții mai libere. L-am întrebat cum rezistă în mijlocul atâtor tinere călugărițe. Mă așteptam să fie deranjat, dar mi-a răspuns ca un om care dintr-o măcinare specifică m-a înțeles pe mine ca interlocutor:

– Îmi obosesc trupul, mi-a explicat, arătându-mi pădurea din care se ivea un capăt de turmă de oi: „Pădurea e creată de mine. Am plantat pomi, am adus păuni… Mai urc pe tractor, îngrijesc vița-de vie” (în dreapta pădurii, în fața noastră, se întindea un pogon de vie). „Mă ocup de grădina sfântului locaș. Toți trandafirii sunt puși de mine”. Grădina era înconjurată de lavandă, ca de un gard viu.

Conform obiceiului de a evita aglomerația, așteptam sfârșitul slujbei (intram pe urmă, în altar cu Ioachim și discutam), plimbându-mă prin curtea mănăstirii. În șirul de lavande, se regăsea un nuc tânăr, tăiat pentru altoire. Ca nucul aș fi vrut să fiu, cu posibilitatea reîntineririi și liber de poveri sufletești sau ca păsările care i se mai odihneau în crengi. În fața bisericii, era fixată, pe un cadru de fier, toaca, pe care o auzeam ori de câte ori o zăream, chiar dacă nu era bătută. Peisajul sonor din Sara pe deal de M. Eminescu îmi mângâia sufletul (cum ar scrie poate Sadoveanu): „Și osteniți oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, / Clopotul vechi împle cu glasul lui sara”. De asemenea, reciteam mesajul de pe crucea de piatră (instalată la vreo zece metri de intrarea în biserică, în dreptul toacei). Mesajul, scris în alfabet chirilic, încrustat în piatră, îi pomenea pe cei care au zidit vechea mănăstire, ale cărei urme nu se mai găsesc. Stareța povestea că au dat peste cruce prin anii optzeci – pământul era al familiei ei – și astfel le-a venit ideea de a ridica ei înșiși o mănăstire, pe pământul lor.

Într-o perioadă, acum vreo doi ani sau mai mult, nu l-am mai revăzut. Slujba cădea în sarcina preotului din sat. L-am sunat pe Ioachim, dar nu mi-a răspuns. Am întrebat-o pe maica stareță:

– A plecat. Nu știm unde.

Nu am insistat să aflu mai multe. Enoriașii intuiau o neînțelegere între maica stareță și părinte.

Mie însumi nu-mi venea să cred că Ioachim a fost în stare să înceapă o nouă viață în altă parte, deși îl simțisem decis în cuget, dar cum să-și abandoneze munca? Mi se pare că dificultățile în profesia de preot trebuie înfruntate și depășite, reprezintă o probă. Cum și-a putut dezamăgi enoriașii, inclusiv pe mine, care aveam o nădejde în el? Am încetat să-l mai judec, pentru a nu fi eu însumi judecat (după cum se spune în Biblie).

Un enoriaș l-ar fi întâlnit la Muntele Atos – mi-au spus maicile – l-a văzut cosind.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.