Duiliu Zamfirescu: Viața la țară (Fragmente de roman)

IV
Când ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana Diamandula. Bătrâna îi aştepta, stând greceşte în
fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de păr şi cu o pereche de mătănii în mână.
Alături, Saşa lucra la o horbotă.
Când trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor bătrânei, statura puternică a lui Damian luă
toată lumina geamurilor. Saşa zise încet, strângându-şi lucrul:
— Au sosit.
Însă bătrâna, pe jumătate oarbă, ghici numaidecât că cel ce venea întâi era fiu-său, fiindcă nimeni
din ai casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a tremura fără putere şi a plânge.
Damian se duse drept la ea şi-i apucă amândouă mâinile, pe care i le sărută cu toată căldura
sufletului, mişcat de a o revedea şi mai ales de a o revedea într-o asemenea stare: i se părea că
scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce era când o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să
şi le poată opri şi se plecă din nou pe mâinile bătrânei. Ea se uită la el, dând încet din cap şi deabia vorbind:


— Bine-ai venit, mamă… Eşti ostenit?
— Nu sunt ostenit.
— Dacă eşti ostenit, du-te de te culcă.
— Sărut mâna, mamă, nu sunt ostenit.
— Acuma, că te ştiu aici, mă simt bime. Poţi să te odihneşti dacă vrei…
— Mai pe urmă. Acum lasă-mă să stau lângă d-ta.
Ea îl sărută din nou şi-l lipi de sufletul ei călător, parcă ar fi vrut să-şi anine cugetul de corpul
puternic al fiului său spre a nu se mai despărţi niciodată de el. Se uita la dânsul lung şi-l mângâia
pe păr şi pe umeri, într-o nedumerire de fericire fară înţeles pentru alţii, în care regăsea icoana
bărbatului ei, mort de demult, icoana lui Matei copil şi pe aceea a tânărului plecat în străinătate
de ani întregi. Nimic nu i se părea mai frumos, mai nobil, mai dulce, decât chipul acelui om,
idealizat prin 7 ani de depărtare. Când el se scula, ochii ei îl urmăreau prin casă; când îl vedea
râzând, râdea şi ea, fără să ştie de ce; când ieşea câte un moment să mai respire, întreba încet şi
cu sfială „unde e Matei? dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, că nu mă supără”, deşi în realitate
fumul de ţigară o îneca. Conu Dinu veni la dânsa, vesel, şi o întrebă tare, ca să-l audă:
— Eşti mulţumită?
— Tare mulţumită, mamă.
— Ei, atunci fă-te bine şi scoală-te, să ieşi la plimbare cu el.
Ea dete din cap:
— Eu bine nu mă mai fac… dar sunt fericită. Măcar câteva zile dacă aş mai trăi să-l mai văd…
Matei strânse mâna, în tăcere, Saşei, care se dase într-o parte. Vorbind amândoi încet, el vroi să
facă o ţigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutunul în buzunar, rugă pe unul din copii
să i-l aducă dintr-o haină rămasă afară.
—Nu te-ai schimbat de loc, zise el Saşei.
— Am mai îmbătrânit ceva, răspunse ea, râzând; dar dumneata cu adevărat nu te-ai schimbat de
loc.
— Am cam albit, dar altfel cred că nu m-am schimbat.
— Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să am 50 de ani. El se uită la dânsa zâmbind, gata să zică o
răutate. Saşa înţelese şi, roşindu-se, începu a râde:
— Ştiu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu am.
Subprefectul se amestecă în vorbă.
— Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută când conu Costică Comăneşteanu a fugit la
Constantinopole.
— În 48? întrebă Saşa indignată.
— Apoi ce: să tot fie 40—50 de ani de atunci.
— Tata nici nu se însurase la 48.
— Nu-i aşa, coane Dinule? întrebă subprefectul clipind dintr-un ochi.
— Ce? zise conu Dinu.
— Domnul Dumitrescu spune prostii, întrerupse Saşa.
Conu Dinu se apropie de ei.
— Nu vă legaţi de fata mea, zise el, bătând-o pe umeri. Asta e înger, nu femeie.
— Vai de noi!… adăogă subprefectul, clătinând din cap. Saşa râdea cu voioşie.
— Vezi cum eşti, d-le Dumitrescu… Să ştii că nu-ţi mai fac halva.
— Vai de mine, cuconiţă, zise el, sărind de unde se afla şi venind să sărute mâna Saşei, matale
eşti un înger, doi, trei îngeri. Vorbă e!…
Ea îi dete binişor peste obraz.
— Când veniţi să mâncaţi la mine? întrebă ea pe toţi.
— Când porunceşti, se grăbi a răspunde subprefectul. Saşa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu
Dinu şi a lui Matei. Copilul care se dusese să caute tutunul venea cu un vraf de hârtii în mână, pe
care le găsise la un loc cu tabachera.
— Zilele astea mâncăm cu toţii la noi, zise conu Dinu.
Matei răsfoia hârtiile aduse de copil să vadă ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar,
pe care îl deschise şi, cetind, începu a râde. Saşa se uita la dânsul, curioasă.
— Ce vrea să zică străinătatea!… Mă temeam să nu mor în vreun colţ de pământ, necunoscut de
nimeni, mai ales la Neapoli şi la Capri, unde se ivise holera din nou…
În acelaşi timp întinse carnetul, pe a cărui primă filă sta scris în franţuzeşte: „Mă numesc Matei
Damian, sunt român, familia mea e în România, districtul Ialomiţa, gara Ciulniţei”.
Subprefectul, care sub aparenţa lui caraghioasă era o fire sentimentală, se uita lung la Matei.
— I-auzi, domnule! apoi să n-o dai dracului, străinătatea, zise el, cu glasul strâns de emoţiune.
— Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun prieten, vreun franţuz de-ai tăi?… întrebă conu
Dinu.
— Or vreo franţuzoaică, îi zise subprefectul la ureche.
— Ba aveam, dar fiecare îşi vedea de ale sale, şi numai seara ne întruneam cu toţii. De altfel, eu
nici nu aş fi putut să umblu veşnic cu dânşii, fiindcă ei îşi aveau treburile lor: unul era arhitect şi
altul numismat. Se înfundau la Pompei or la Poestum, şi nu-i mai scoteai de acolo. Eu voiam să
mă bucur de toate câte firea şi oamenii au grămădit în golful Neapoli. Râmâneam adesea singur,
şi, de frică să nu mor necunoscut de nimeni, mi-am dat signalmentele.
El râse încet, privind înaintea ochilor, preocupat. Ceilalţi se uitau la el, fără a zice o vorbă. În
câteva minute trecu peste capetele acelor naturi statornice vedenia străinătăţii, cu toate grozăviile
ei închipuite, şi carnetul, adus în vorbă de întâmplare, avu darul de a coborî pe fiecare în sine.
Saşa părea mai cu seamă înrâurită de fila din catastif.
— Când mă gândesc, zise ea, că trebuie să trimit pe Mihai în străinătate, m-apucă groaza.
— E!… ce exageraţie! Zilele dintâi sunt grele, dar un tânăr le biruieşte şi pe acelea. În urmă se
deprinde atât de bine că nu-i vine să se mai despartă de străinătate.
— Se poate, zise Saşa repede, dar eu nu înţeleg lucrurile astfel: Mihai trebuie să vie în toţi anii
acasă, aci unde s-a născut, unde suntem noi.
Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pământ. Saşa simţi că vorba ei avea un înţeles pentru
el, se opri deodată, mişcându-se pe scaun fără voie-i. Ochii ei se făcură mititei, blânzi, şi ea
adăogă:
— O să mă ajuţi, nu-i aşa, să caut ceva pentru Mihai. Aş vrea să nu-l trimit la Paris… Ce crezi?
— De ce nu?… Cui nu-i aminte de treabă, găseşte mijloace de a petrece oriunde.
Ea rămase locului, îngrijată parcă chiar de pe acum de soarta băiatului, şi, fără să se gândească,
văzând că Matei caută chibriturile, i le dete de pe masă. El ieşi să fumeze.
Când se întoarse, mai toată lumea se retrase din odaie. Numai Saşa rămase lângă patul cocoanei
Diamandule. Bătrâna adormise din nou, ghemuită în perne, cu capul pe piept.
Matei se apropie binişor de Saşa şi îi zise încet:
— Nu eşti ostenită?
— Nu, de loc.
— A adormit din nou…
— Da. El se uita la chipul mame-sei, căutând bine să-şi aducă aminte de dânsa, cum era când o
lăsase, şi parcă nu-i venea să creadă că obrazul acela slab, zbârcit, înfundat în colţurile unui guler
de pânză descheiat, să fie al ei.
Şi cu toate astea aşa era. Orbitele mari, deasupra cărora se-ntindeau acum firele rare ale
sprâncenelor, rămăseseră tot astfel, iar globul ochiului, mai plin ca oricând, părea că se desprinde
din forma lui. Vinele, umflate peste măsură, brăzdau pielea întunecată, pe care, în loc de a hrăni
cu sângele ce purtau, păreau a o arde. Era oarecum o lipsă de interes al organelor unele pentru
altele, ceea ce aducea o sleire de vitalitate aproape completă. Mai vedea câte ceva, când trebuia
să vadă; mai scotea câte un sunet, când trebuia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo — dar nu
mai avea vibrarea multiplă şi completă a senzaţiilor.
Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în faţa bătrânei adormite, i se păru că-nţelege, în toată
adâncimea sa, puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, ce trăiau numai din
devotament, lipite de pământul ce le văzuse născându-se. O suavitate nespusă se răspândea în
odaie din nişte crăci de sulfină, aruncate în firida sobei. Un aer bătrânesc, dar primitor şi
prietenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Aceleaşi calendare ale lui Nichipercea, pe
care le apucase de când lumea, stau teanc pe un colţ al scrinului; aceiaşi îngeraşi de porţelan, sub
sticle; acelaşi papuc bătut în perete, cu ceasornicul smălţat; aceleaşi covoare pe jos — nimic nu
se schimbase. Numai mamă-sa se ducea. Mişcat până la lacrămi, luă binişor mâna bătrânei şi îşi
lipi obrazul de dânsa. I se părea că atinge un lucru sfânt. O dureroasă şi dulce amintire îi răsări în
minte, de când mamă-sa îl mângâia pe obraz, copil, şi o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea
patului lui, privindu-l în tăcere. Bătrâna deschise ochii cu greutate, se uită la dânsul lung şi iar îi
închise.
— Doreşti ceva, mamă?
Ea nu răspunse. După mişcarea capului, căzut pe piept, se vedea că respiră încă.
Tincuţa intră pe uşe binişor, cu un şorţ pe dinainte, roşie la faţă ca un măr pârguit. Ea venea
veselă să-l poftească la masă, dar, văzându-l atât de turburat, se opri lângă el, uitându-se de
aproape la bătrână.
— Ce face? întrebă ea încet.
— Îmi pare că doarme.
— Doarme. Vrei să vii la masă?
— Cu cine o lăsăm?
— Vine numaidecât Safta.
Matei se sculă, ştergându-şi o lacrimă furişe. După aceea luă pe fată de mijloc şi ieşiră. În sală,
Tincuţa îi aruncă braţele de gât, de-abia ajungând până la el, iar Matei o strânse la piept,
sărutându-i părul nebunatec. Se înţelegeau ca doi fraţi asupra durerii amândorora.
Cu fondul de seriozitate ce se întâlneşte la mai toate fetele de seama sa, ea înţelesese într-o clipă
cât de puternică trebuie să fi fost simţirea ce făcea pe Matei să-şi ascundă lacrămile, şi într-un
avânt de generozitate, îi veni şi ei să plângă.
El se duse să-şi schimbe îmbrăcămintea, şi apoi şezură la masă.
V
Saşa cu Mihai şi cele două surori mai mici, Victoria şi Mary, se-ntorceau acasă.
Moşia lor, Comăneştii, era la o jumătate de ceas de Ciulniţei. De-abia ajunşi, grija lui Mihai fu să
întrebe de dejun. Mama Manda, fosta lui doică, iar acum vătăşiţa casei, îi pofti numaidecât la
masă. Dar abia coborâtă din trăsură, Saşa fu întâmpinată de vătaful de la arman, care venea să
întrebe dacă noua şiră de grâu trebuia s-o facă tot în stânga maşinei sau în dreapta.
— Ţi-am spus, Ioane, s-o faci în stânga, ca să vie bine oamenilor de aruncat snopii.
— Dară, cuconiţă, da’ ne temeam de vânt, că duce scânteile tot în partea aia.
— N-ai decât să fii cu băgare de seamă… Tot aşa aruncă scântei maşina?
— Să-l bată Dumnezeu de neamţ, că ne-a stricat-o de ispravă… De când am apucat-o, tot bine a
mers. Acu, păcătosul ăsta i-a venit de hac: tot focu iese pe coş.
— Ce-i de făcut?
— Păi eu ştiu…
El sta lângă uşe, cu pălăria mototol în mână. Saşa rămase şi ea locului, gândindu-se.
—N-avem ce face, Ioane: trebuie să răbdăm, că suntem în toiul trebei. Dacă-l dăm afară, unde
găsim altul?
— Păi chiar aşa…
— Dumneata fă şira în stânga, şi lasă, că gândesc eu.
Ion ieşi, blestemând pe nemţi şi pe toate liftele străine. După părerea lui, era mai bun Stoica
fochistu, un ţigan din sat, pe care şi-l luase neamţul de ajutor.
După ce ieşi Ion, Saşa se gătea să intre la dânsa spre a-şi scoate pălăria, când un ţăran, care o
aşteptase rezemat pe vine de peretele casei, intră în sală, cu o puică în mână.
— Bună vremea, cuconiţă.
Saşa se întoarse spre el.
— Ce-i povestea, bade Lungule?
— Ce să fie… Saşa îşi scoase acul din pălărie şi pălăria însăsi, fără să se mai uite în oglindă.
— Ei, ce-i?
— Păi, ce să fie… uite am adus puica asta.
— Dă-o la Manda şi spune ce-i pricina.
— Venisem după vorba noastră…
— Ei…
— Păi, cum ai zice şi matale.
— Eu, ce să zic! Ţi-am dat-o până acuma de nu mai ştiu câte ori. Acu să plăteşti stricăciunile şi
ţi-o dau; altfel, nu. Eu n-am semănat pentru vitele dumitale, bade Lungule.
— Păi, adevărat, cuconiţă. Da’ ghită nu-i? N-am priponit-o!… n-am legat-o cu cornu de un
chicior!… se duce după talanul de buhai, şi n-ai ce-i face.
Saşa se-ndreptă spre sofragerie, de unde venea un miros de pâine proaspătă, foarte plăcut. Mihai
cu fetele erau deja la masă. Saşa se aşeză la locul ei.
— Maman, ne laşi să mâncăm mămăliguţă?
— Eu vă las, dar ce zice miss Sharp?
— Miss Sharp nu-i aici.
— Dar când o veni…
— Parcă noi o să-i spunem ce-am mâncat.
Mama Manda n-aştepta altceva. După câteva minute o minunată fălie de mămăliguţă, ca aurul,
aburea în mijlocul mesei. Mary înghiţea cu nespusă plăcere, râzând de art. 8 din cele „zece
porunci” ce le lăsase miss Sharp plecând, şi care suna foarte limpede: „Not eat mamligutz”.
În vremea asta, capul lui badea Lungu se prelinse pe lângă uşori şi el se ivi întreg, cu găina la
subţioară.
— Masă bună.
Saşa se supără şi-şi plecă ochii în farfurie. Mihai şi fetele se uitară unii la alţii, zâmbind, mai ales
de creasta găinei, care atârna pe o ureche, ca un fes.
— Eşti neagă rea, bade Lungule.
— Moare de foame la obor, cunoniţă.
Saşa se sculă de la masă şi se duse să-i dea un bilet de liberare de gloabă. Dar pe când badea
Lungu ieşea, intra Hermann maşinistul, murdar şi uns de untdelemn până şi pe urechi. Era ca de
obicei beat.
— Ce vrei, domnule Hermann?
— Mă rog de iertare, eu nu poţi să slujeşti pe d-voastră.
— De ce nu poţi să slujeşti?
— Nu dai să mănânci, nu dai se bei, tot sa lucram, sa lucram.
— Du-te, du-te, că are să-ţi dea de toate.
— Mo rog de iertare, nu poţi să mai slujeşti.
— Foarte bine, du-te de te odihneşte şi vino mai pe urmă să vorbim.
Şi astfel îl lăsă bolborosind şi se-ntoarse la masă. Neamţul se duse înapoi la arman, unde adormi
în paie, pe când Stoica ţiganul făcea să meargă maşina. După ce se trezi, nu se mai gândi să
plece.
Astfel se petrecea ziua ei, cu preocupările cele mai deosebite între ele, ce alcătuiesc viaţa unui
proprietar de moşie.
Tată-său murise de vreo trei ani, iar mamă-sa cu mult înainte, lăsând-o cu trei fraţi mai mici.
Părinţii ei trăiseră la ţară, ea era născută acolo, crescută pe lângă tată-său în idei statornice de
iubire a pământului strămoşesc. Comăneştenii jucaseră un rol însemnat în toate mişcările
naţionale. Conu Costică, tată-său, fusese exilat la 48. Doi fraţi ai lui mai mari, Iancu şi Neculai,
trăiseră mult timp în surghiun. Astfel că, printr-o înlănţuire firească a lucrurilor, Saşa, orfană,
devenise mama fraţilor ei orfani şi păzitoarea numelui şi averei ce-i rămăseseră de la părinţi.
Numai câteodată, iarna, se ducea la Bucureşti, unde casa lor se păstra cum fusese pe vremea când
trăiau părinţii. Starea ei socială de fată mare ar fi fost foarte greu de ţinut, de nu ar fi urmat în
mod natural din nenorocirile ce o loviseră şi devotamentul cu care îşi crescuse fraţii mai mici.
Numai conu Dinu Murguleţ, vechi prieten al lui tată-său, îndrăznea câteodată s-o întrebe de ce nu
se mărită.
După-masă, vara, se odihneau câte puţin. După odihnă, Victoria şi Mary cântau la piano, iar Saşa
cânta şi ea sau citea. Miss Sharp, englezoaica ce aveau în casă, era dusă pentru câtva timp în
străinătate, şi fetele răsuflau mai liber.
Într-o odaie ţărănească, acoperită toată cu lungi fâşii brodate de pânză de casă, Saşa, singură, se
uita la un cadru din perete, pe care cu toate astea îl cunoştea aşa de bine. Ea părea a căuta în
perspectiva lui un orizont neţărmurit, către care se duceau gândurile nehotărâte. Era mai
întotdeauna aşa de ocupată de lucruri reale imediate, încât rar mai avea vreme să viseze. Dar,
oricât de rar, o prindea şi pe ea dorul de o lume caldă, senină, în care inima i se revărsa în comori
de tinereţe. Nimic nu aştepta, nimic nu cerea de la soartă; setea de ideal, în formele ei cele mai
neînţelese, se da pe faţă prin trebuinţa de singurătate. Aşa cum sta, singură, uitânduse în fundul
cadrului de pe perete, îi veni să cânte, şi, de-abia deschizând gura, mai mult în gând, zise o
strofă. Apoi, trecând la piano, îl deschise:
La izvor şedea copilul
El cuminte împletea
Şi privea la floricele
Cum izvorul le ducea.
Astfel curg a mele zile
Ca şi apa de uşor,
Tinereţea mea se stinge
Ca cununa din izvor.
Însoţite de muzică, vorbele lui Schiller căpătau un farmec adânc. Înţelesul lor se mărea
poetizându-se. „Tinereţea mea se stinge” lua o expresie de durere sfâşietoare, care, pornită din
sufletul ei, se răsfrângea asupră-i, mişcând-o până la lacrămi.
Pe când ea cânta, fetele cu Mihai se apropiaseră binişor de uşe să asculte. Când încetă din cântec,
ei izbucniră în aplauze, şi, râzând, deteră năvală înăuntru. Saşa se uita la ei cu ochi buni. Mihai o
rugă să mai cânte. Ea mai făcu câteva acorduri, apoi, sculându-se, veni să şază pe sofa ca mai
înainte cu braţele încrucişate pe genunchi. Copiii nu mai îndrăzniră să zică nimic.
VI
La Ciulniţei, bătrâna mergea din ce în ce mai rău. Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai
mare.
Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era într-o stare de plâns; pe de o parte osteneala, pe
de alta durerea de-a pierde pe mamă-sa îl doborau. Coana Diamandula numai când şi când
deschidea ochii spre a se uita lung la ei, şi iar îi închidea. Câteodată întindea mâna cu anevoinţă
până la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolo, s-o întrebe ce doreşte, ea îl
chema încet: „Matei, Matei!”
Câteva zile după sosirea lui, pe când el sta cu toţi ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumând —
mătuşe-sa, coana Sofiţa, care rămăsese să-l înlocuiască lângă bătrână, veni repede şi cam speriată
la el, spunându-i că-l cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picoare, tăcuţi.
Bătrâna sta cu anevoinţă pe un cot, aşteptându-l. După ce Matei se aşeză lângă pat, ea spuse
coanei Sofiţa că doreşte să rămână singură cu el.
Când ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din nou pe perne şi luă binişor mâna tânărului întrale ei. Pe când el credea că doarme, dânsa deschise ochii, se uită lung la el, apoi în podele, şi oftă
adânc.
— Doreşti ceva, mamă?
Ea făcu semn că da. Apoi, cu faţa udată de lacrămi, se întoarse spre el şi zise:
— Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut bine…
— Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi şi-o să trăim amândoi…
Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei pungită reveni pentru o clipă un zâmbet fin de
neîncredere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult, mai bine decât din tot restul
persoanei ei de astăzi.
— Mă duc, dragu mamei… Deseară, mâine, când mi-o suna ceasul… Voiam să te rog să nu mă
uiţi detot, să-ţi aduci aminte de mamă-ta, că tare mi-ai fost drag… Aş fi vrut să mai trăiesc douătrei zile… Nu se poate să mai chemi vreun doctor?
El era înecat de plâns. Îi zise cum putu, că se duce să telegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea
însă îl opri.
— Îmi vine dor de viaţă, aşa, copilăreşte… Aş vrea să te mai văd, dar nu se poate. De-acuma
numai pe ceea lume… în voia Domnului…
Păru iar că adoarme. După câtva timp, deschise ochii din nou şi se uită iar lung la el.
— Matei!…
— Ce doreşti, mamă?
— Aş vrea să te însori după moartea mea. M-am gândit în toate felurile pentru tine, şi socot că
tot mai bine e să fii însurat. Am câteva dorinţe, pe care te rog să le împlineşti. Iacătă cheia asta
de la lada de fier, de acasă, care-i dată în seama lui Neculai: într-însa sunt toate hârtiile şi banii
rămaşi de la tată-tău. Eu n-am putut să-ţi agonesesc nimic, ba cu boala mea, ba cu nevoile, ba
cu… multe de toate.
După ce se odihni puţin, urmă:
— Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba şi cupoanele lor de vreo doi ani… Tu eşti
bărbat… îţi rămâne moşia de la mine, pe care să dea Dumnezeu s-o stăpâneşti ani mulţi cu bine.
Dinu e cam încurcat, cu moşia de la Eforie. A avut ani răi… Trebuie să-ţi spun că adesea Dinu ţia trimis bani, fiindcă eu de când sunt bolnavă nu mai pot ţine socoteli. Neculai ştie rostul trebii…
Te-aş ruga să ajuţi pe Dinu…
— Da, mamă, tot ce-i dori.
— Tincuţa se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu… Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuţa e pentru
tine ca o soră… Nu-i aşa?
— Da, mamă.
Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strânse din ochi cu o vădită durere şi, tot ţinându-i
mâna, fără a-l vedea, urmă:
— S-o înzestrezi… cu cât vei vrea şi vei putea.
Apoi tăcu. El aştepta, cu capul plecat spre dânsa. După câteva minute o văzu întinzând degetele
de la mâna rămasă liberă, către perna de la perete şi culegând un mic fulg, pe care îl suflă în aer.
În mintea amândorora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului.
Gândul bătrânei, liberat deocamdată de durerea fizică ce o stăpânea, rămânea plutitor în aer şi se
anina de fulgul de pe pernă; gândul lui, încremenit de apropierea morţii, se destindea prin
curiozitate şi urmărea pe acela al mame-sei, ocupat de un fulg.
— Aşa este: nici atât nu facem.
El o asculta, nedumirit.
— Ce zici, mamă?
— Nimic. Îmi făgăduieşti?
— Tot, mamă dragă. Te simţi mai bine?
Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blândeţe şi de milă.
— Tare îmi pare rău că mor.
Un val de durere se urca din piept în gâtul lui, şi-i veni să plângă cu hohot. Ea îl privea lung şi
limpede, parcă ar fi redobândit într-o clipă vederea tinereţei.
— Doresc să rămâi aici, pe pământul ăsta… să nu te duci departe de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie
de sprijin sufletesc, iar viaţa să ţi-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moşie. Îngroapă-mă
lângă tată-tău… şi apoi însoară-te.
El, neputând vorbi, făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi zis că nu se gândeşte la asta. Dânsa
stărui.
— Nu, băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul vieţii… Caută înprejurul tău fericirea. Aş dori să
mă asculţi.
— Da, mamă.
— Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te.
Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape, se lăsă cu capul jos pe pernă.
— Aş vrea să te rog să faci o încercare; caută de cunoaşte bine pe Saşa. Ce drag mi-ar fi fost s-o
am noră!… Nu-ţi zic numaidecât s-o iei. Tu ai poate simpatiile tale… Eşti bărbat şi trebuie să fii
liber s-alegi. Dar gândeşte-te la vorba mea, îmi făgăduieşti?
— Da.
— Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze…
Şi încet, prelung, ochii se închiseră. Până seara nu mai dete semne de viaţă. Noaptea trecu, lungă
cât un veac pentru toţi. Matei nu se putea dezlipi de lângă pat, fiindcă bătrâna, care nu mai
înţelegea nimic, părea că avea o vedere sufletească pentru fiul său şi îl simţea când era lângă
dânsa sau când se depărta.
Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru a se întinde sub aşternut, îşi răsturnă capul
pe spate şi oftă adânc. Matei se sculă de lângă pat şi deşteptă pe unchiu-său, care dormea într-un
colţ de canapea.
— Ce-i?
— Nene Dinule, ia vino… Bătrânul se apropie cu grabă de patul surore-sei, şi văzândo ţeapănă,
cu gura pe jumătate deschisă, înşelese. El se întoarse către Matei, domol, şi îi zise:
— A luat-o Dumnezeu.
Apoi îi destinse braţele şi i le aşeză de-a lungul trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una
din mâinile moartei şi o sărută, gâlgâind de înecăciunea plânsului.
— Surioară, surioară, te-ai dus şi d-ta!
Şi cu mâna la gură, încovoiat de durere, rămase în picioare lângă pat, clătinând din cap.
Matei căzuse în genunchi lângă căpătâiul moartei, şi nu se mişcă de acolo până ce unchiu-său nul ridică de jos, ducându-l într-o odaie de alături. Bătrânul, în vremea asta, desprinsese o iconiţă
din perete şi o pusese pe pieptul sorăsei. Lumina candelei se îngâna cu lumina zorilor. Pe
fereastră se vedea cum se ridică din pământ aburul vioriu al dimineţii. Din dunga orizontului
năvăleau raze roşiatice, ca nişte suliţe de foc, umplând cerul de căldură. Revenea viaţa, se
redeştepta firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale.
VII
A treia zi un lung şir de lume se ducea tăcută după moartă, la groapă. Tot satul era de faţă, fiind
„sora boierului” un suflet blagoslovit.
Deşi de dimineaţă, era cald. Cei patru flăcăi ce duceau năsâlnia se scimbau cu alţi patru, şi,
fiindcă urcau la deal, cu alţii şi iar cu alţii. Astfel, mai toţi bărbaţii ajutară la urcuş. După ce-şi
făceau rândul, treceau în urma convoiului, ştergându-se pe frunte de năduşeală, cu mâneca albă a
cămăşii. Unii tăceau, mergând lăturalnic, alţii vorbeau între ei de lucruri serioase şi fără nici o
legătură cu împrejurarea de faţă. Femeile, cu marame albe pe cap, acoperite până la gură, îşi
arătau pe Matei cu degetul.
— A venit, fă?
— Dară, a venit. Tu nu-l vezi colo?
— Care, ăla naltu?
— Păi cum: ăla de merge lângă boier.
— A apucat barem s-o vază pe mă-sa?
— A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia tălpăşiţa. Cică are muiere şi copchii la ţara lui.
— Tacă-ţi fleanca, fă Paraschivo, zise un bărbat dinaintea ei.
— Păi cum, că mi-o fi frică de dumneata, nea Pârvule.
— Mânca-ţi-ar coţofenele gura, că numa pământul o să ţi-o astupe.
— Ia vezi-ţi de treabă, mă nea Pârvule.
Omul o înjură între dinţi şi-şi căută de drum.
Matei, cu conu Dinu, coana Sofiţa, Saşa, subprefectul, Tănase Scatiu şi mai mulţi vecini de
prinprejur, mergeau în urma năsâlniei, pe jos, cu gulerul cămăşii în negru, cu capul gol la soare.
Când şi când se auzea glasul popei, ori al diaconului, bombănind. Prapurii străluceau la lumină,
cu marginile lor aurite. Două lumânărele, aprinse în nişte felinare prăfuite, tremurau din flăcările
lor palide. Colacii umpleau o masă întreagă. Coliva, cu zahărul vopsit, care încerca să dea chipul
răposatei, se topea.
Cu greu şi zăpuşală se ajunse în culmea dealului, unde era ţintirimul. De când legile nu mai
iertau să se îngroape în curtea bisericei, murise dintre ei numai tatăl lui Matei şi mai în urmă
Comăneşteanu. Un zăplaz înalt înconjura ţintirimul de toate părţile şi se-ncheia într-o poartă
acoperită cu siţe, peste care era o cruce de lemn.
Când intrară înăuntru, o instinctivă nelinişte cuprinse pe cei mai mulţi. Drumul, cu uniformitatea
lui, lăsase timp minţilor să se desprindă şi să alerge după alte lucruri, fără raport cu împrejurarea
de faţă. Aci însă, mărturia zădărniciei chema pe fiecare întru sine. Pe întinderea pământului,
nenumărate cruci de lemn, acoperite de două stinghii, arătau locul de odihnă al ţăranilor.
Morminte vechi, acoperite de iarbă; morminte noi, peste care ţărâna uscată se albise; bălării luate
din fugă cu coasa şi căzute alături, pe drumuri. Peste tot, aer de singurătate şi de sărăcie. Câteva
flori: stânjenei, busuioc ori nemţoicuţe, răsădite pe morminte de copii, se răsuceau neudate, şi
cădeau. Mormântul lui Comăneşteanu era înconjurat cu zăbrele de fier şi acoperit cu o lespede
albă; al lui Damian de asemenea. O mână milostivă le acoperise cu trandafiri.
Groapa bătrânei era alături de a bărbatului său. Slujba se urmă domoală.
Mirosul de tămâie, lacrămile celor de faţă, vorbele psalmului „la loc de odihnă, la loc de
verdeaţă”, căldura, măreau atât de mult teroarea morţei că Matei crezu de mai multe ori că n-o să
mai poată sta în picoare. Când puseră mâna pe sicriu, ca să-l coboare în groapă, chipul mame-sei,
acoperit cu ramuri de rozmarin până peste gură, îi apăru pentru cea din urmă oară. Voiră să îl ia
de acolo. El însă se rugă să-l lase până la urmă. Dar când văzu coşciugul în fundul groapei şi auzi
cea dintâi mână de pământ căzând peste scânduri, îşi acoperi ochii şi izbucni în plâns, căci atâta
mai rămâne firei noastre calde şi suferitoare, faţă cu măreaţa cruzime a legilor naturei.
După ce totul se sfârşi, porniră înapoi la vale, spre casă. O ţărancă tânără, care îşi îngropase
copilul de câteva zile, sta în genunchi pe marginea mormântului, îndreptând nişte tufe de busuioc
şi jelindu-se cu glas mare, lung şi tărăgănat.
Astfel se despărţi el de mamă-sa, pentru totdeauna.
VIII
După o săptămână petrecută în linişte la unchiul său, Matei se mută în casele părinteşti.
Moşia Ciulniţei rămăsese de la bătrâni celor doi fraţi, conu Dinu şi coana Diamandula. La
măritarea acesteia, părinţii îi zidiseră o casă în marginea cealaltă a satului şi-i daseră zestre o
parte din moşie. Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse şi crescuse Matei, copil. Însă în
vremurile din urmă, coana Diamandula, bătrână şi tot bolnavă, se mutase la frate-său, unde am
găsit-o, iar în casa ei venise să locuiască o rudă a coanei Sofiţe, Nae Eftimiu, care era însărcinată
să îngrijească şi de pământ.
Matei găsi casa ţinută bine, curată, lustruită de ţi-ar fi fost drag să stai în ea, chiar nefiind a ta.
Odaia mame-sei se păstra neatinsă. El se aşeză într-o alta, vecină, fără a strâmtora pe Eftimiu şi
pe femeia lui. Aceasta era o persoană politicoasă, îngrijită în îmbrăcăminte, cochetă chiar, cu
unghii lungi, cu pieptănătura la modă, umblând toată ziua cu câte un roman la subsioară. Era
oarecare nepotriveală între starea lor de familie scăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, şi
pretenţiunile doamnei Eftimiu; dar lucrul se putea explica prin aceea că nu aveau copii şi că erau
rude de aproape cu coana Sofiţa.
Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. Nu sta niciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma
faţă cu el, nu-l chema pe nume, — dar în schimb ţinea toate socotelile moşiei într-un hal de
încurcătură de nu le mai da nimeni de capăt. Cu o frunte mare, pe jumătate albă, iar jumătate
neagră de soare, cu nişte ochi spălăciţi, cu o barbă roşcovană, îmbâcsită de praf şi de fum de
tutun, el era numai cu numele capul familiei, fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată
treaba.
Era însă trist halul în care se găseau celelalte acareturi ale moşiei. Hambarul de la arman, de zid
puternic, se dărăpăna; leşile se povârniseră într-o parte; fânăria era vraişte, aşa că toate vitele din
sat se hrăneau iarna din clăile lor, cari, roase la rădăcină, rămăseseră ca nişte ciuperci; numai
lăptăria era mai cu îngrijire ţinută, fiindcă văcăriţa Floarea şi baciul Micu, amândoi de pe locurile
Făgăraşului, se aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stângă, era herghelegiu şi, aşa, petrecea
toată viaţa pe cal, pe când baciul se înfrupta din bunurile lui. Îşi aduse aminte că baciu era
încurcat cu Floarea încă de când plecase el în străinătate, şi că răposata coana Diamandula vrea
chiar să-l dea afară, dar că el, Matei se rugase să-l lase în pace, fiindcă îi era drag baciul, voinic,
frumos, cu plete lungi sub căciulă, şi mai cu seamă fiindcă ştia să cânte din caval şi să spuie nişte
minunate de poveşti, de l-ai fi ascultat toată vremea. Dar şi aci, leţurile de la ţarcul oilor erau
înlocuite cu nuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, dar nevăruită; stuful de pe coşare
înlocuit cu rogoz. Părea că un arendaş lacom lăsase totul în părăginire, numai să se
îmbogăţească.
Încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze lucrurile. La început vorbi lui unchiu-său, dar
înţelese repede că din partea ceea nu era nimic de sperat. Conu Dinu înălţă din umeri, ca şi cum
ar fi zis „n-am ce să-ţi fac, din pricina mătuşi-tei”.
— Am avut tot ani răi, adăugă el cu glas tare, parcă s-ar fi temut să nu fi zis prea mult cu umerii.
Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre el:
— Acuma eşti stăpân: fă ce vrei.
El se gândi să se ducă la proprietarii vecini să vadă cum merg lucrurile.
În adevăr, după vreo câteva zile ieşi pe jos să meargă la Saşa. Se lăsă drumului, aşa cum îl ştia
odinioară, şi ajunse pe culmea dealului. Dincolo, pe vălcea, se vedea satul Comăneştii, a cărui
biserică, acoperită cu tinichea, strălucea la soare.
Cu umbrela în mână, el mergea domol, trecând cu capul plecat pe lângă cimitir, unde mamă-sa
odihnea pentru vecie. Ce lucru neînţeles mai e şi viaţa asta! Până ieri dus de vârtejul lumei pe
ţărmuri depărtate, vesel, fericit şi nedorind alta decât a se întoarce la vatra părintească. Acum,
aci, la casa lui, dar rămas singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întinderea miriştelor de grâu, pe
care stau la linie clăile de snopi necărate, întrebându-se ce avea de făcut ca să-şi împlinească
rolul pe pământ şi făgăduinţa dată răposatei mamă-sei. Câmpul ars de soare, locuinţele sărace ale
ţăranilor, starea lucrurilor de pe moşia lui nu-l puteau lumina asupra modului cum se poate
cineva îmbogăţi din agricultură şi, mai cu seamă, cum poate trăi o viaţă întreagă în asemenea
lungă şi tristă uniformitate. Astfel gândind, îşi aduse aminte de vorba mame-sei de a lua pe Saşa,
şi, instinctiv, se opri locului, ca şi cum mergerea lui la dânsa ar fi putut fi socotită ca un început
de punere în lucrare a acestei idei. Înainte de ce-i zisese bătrâna, nici prin minte nu-i trecea de
însurătoare. Şi chiar acum se simţea foarte departe de un asemenea proiect. Dorea să trăiască
liber, să alcătuiască averea la loc, să ajute pe ţărani a ieşi din mizerie, se gândea să le facă şcoală
şi să-i vadă înflorind; apoi, iarna, ar fi mers s-o petreacă în străinătate. Însă Saşa era simpatică, o
cunoştea de atâta vreme, şi ar fi fost păcat să rupă o relaţie atât de plăcută. Merse prin urmare
mai departe.
Un perete întreg de iederă se înfăţişa ochiului, pierzânduse într-un şir de plopi, cari întindeau
linia de verdeaţă pe tot lungul grădinei. O curte imensă, înconjurată de garduri vii, se încheia în
două porţi de lemn, cu nişte tumurugi de stejar cât buţile. O îndoită alee de tei ducea de la poartă
la scară. Aci se vedea numaidecât că un stăpân harnic cheltuise bani cu gust. Matei cunoştea casa
Comăneştenilor, dar acum se părea a avea un aer mai tânăr, mai elegant; găsea brazde de flori,
iar printre brazde pietriş, toate ţinute cu îngrijire şi udate.
Când intră înăuntru, un om îi ieşi înainte zâmbindu-i cu bunătate:
— Sărut mâna, coane Matei.
— Mulţumim dumitale, Turică.
— Tot mă cunoaşte boieru.
— Cum să nu te cunosc. Eşti în slujbă la coniţa?
— Dară, conaşule.
— Da’ acasă-i dumneaei?
—Acasă, poftiţi. Turică fusese fecior la ei mulţi ani. Matei se opri în cerdac la umbră.
— Ce-ţi face femeia? Ştii că mi-a fost doică?
— A murit, sărmana. Da’ până a închis ochii v-a tot pomenit.
— Sărmana!… Dar copiii?
— Unul l-am aşezat la Călăraşi, ciubotar, că aşa s-a tras el la „manifactura” asta; Ilie e vizitiu la
domnu prefect, iar Pascu l-a luat la „lecrutaţie”… Da’ să mă duc să chem pe duduca.
Pe când el vrea să plece, Saşa venea să vadă cu cine stă Turică de vorbă. Când dete cu ochii de
Matei, rămase un moment nedumerită, apoi veni către el repede cu mâna întinsă.
— Ce plăcută surpriză! Nu mă aşteptam deloc… Am ieşit să văd cu cine vorbeşte Turică, fiindcă
trebuia să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură bună. Era s-o primeşti dumneata.
Pe când vorbea, îşi strângea părul la tâmple, râzând.
— Vrei să intrăm înăuntru? ori stai mai bucuros afară? Fetele s-au dus să se scalde, cu Tincuţa,
iar Mihai e pe moşie.
— Să stăm mai bine afară, dacă se poate.
— Cum nu. Viu numaidecât. Vrei să chem pe Turică să-ţi mai spuie radicale?
După câteva minute se întoarse cu o cutie de „table” la subsioară şi cu un borcănel de tutun. Se
vedea că trecuse în fugă pe la oglindă, spre a-şi strânge şuviţele de pe frunte.
— Joci tablele?
— Îmi pare rău, dar n-am nici idee.
— Trebuie să le înveţi. Fără table, viaţa la ţară duce la suicid. Vrei să-ţi arăt cum se joacă?
— Cu plăcere. Dar mai întâi trebuie să-ţi spun scopul vizitei mele.
Ea mişcă uşor din cap, parcă ar fi zis „aştept”. Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei,
reluau încetul cu încetul seninătatea lor obişnuită.
— Aş vrea să mă înveţi cum să caut de moşie, fiindcă de la d-l Nae slabă nădejde…
— Bietul om! e cam simplu, dar cucoana dumnealui e foarte isteaţă.
— Prea…
— Şi vrei serios să-ţi cauţi de moşie singur? zise ea, ridicând spre el ochii ei limpezi.
— Foarte serios. Vreau să m-aşez la ţară, să trăiesc în pace… Îmi pare c-ar fi mult de făcut.
— E mult de făcut, în adevăr. Însă crezi c-o să ai curajul, dumneata, deprins în lume, să te
îngropi la ţară?
— De ce nu?
— Eu nu ştiu: întreb numai. Viaţa de agricultor are părţi frumoase, dar are şi atâtea urâte!…
Afară de asta, cum o să te ocupi de interesele dumitale de doctor în pustietatea asta?
—O! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să fiu de vreun folos cuiva pe aci, bine; dacă nu,
nu-i nici o pagubă. Vreau să trăiesc la ţară. Am făgăduit să nu mă mai duc de pe locurile astea.
Saşa se uită în jos, înţelegând cui făgăduise. Ridică încet ochii din pământ:
— Bine, zise ea. Nu crezi însă că ai promis mai mult decât poţi ţine?
— Nu; şi chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi împlinesc vorba… De altfel, omul se
deprinde cu toate.
O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia către destăinuire.
— Bine, zise Saşa din nou; eu nu ştiu multe lucruri; din puţinul ce ştiu cu dragă inimă îţi spun.
Cu ce să începem?
— Cu ce vrei.
— Să începem deocamdată cu dulceaţa. Turică îşi pusese o pereche de mănuşi albe şi aducea
tava cu dulceaţă şi cafea.
— Foarte bine, până aici înţeleg minunat, şi sunt cu totul de părerea dumitale.
Ea, servindu-l, părea a se gândi la ceea ce vrea să-i spuie.
— Ar trebui să începi prin a lua socotelile moşiei.
— Mersi. La aşa muncă nu mă vâr.
— Cu toate astea, aşa ar fi regulat. El îşi aprinse o ţigară, uitându-se la chibritul ce se stingea.
— Aşa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu cercetez lucrurile prea de aproape.
— Pentru ce?
— Aşa.
— A!… Atunci ce să-ţi spun?
— Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cât a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu
de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De acum încolo ce-i de făcut…
— Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să
începi prin a-l da afară.
— Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim — cel puţin deocamdată.
— Atunci să-i iei administraţia din mână.
— Da.
— Ai să vezi însă că o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găseşti contracte
făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
— O să închid ochii.
— Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o duminecă la dumneata, să le
spui că te-ai hotărât să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate
datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci în
regulă, fiindcă azi nu mai merge ca în trecut); că oricine ar avea ceva de cerut sau de spus te
găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut şi, dacă vrei, să le pui şi lăutari…
— Cam greu, acuma.
— Şi după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Ţăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă,
să nu-ţi plătească datoria, şi când îl vei chema la muncă, să nu vie.
— Pentru ce?
— Pentru că aşa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întâi modul cum a fost
tratat ţăranul până acuma; toţi din toate părţile l-au mâncat şi l-au înşelat cât au putut. Arendaşul,
fie grec, fie bulgar, fie român, e acelaşi peste tot: el nu caută decât să se îmbogăţească; dovadă
Scatiu şi câţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia
naturală a intereselor: când se coace grâul nostru, se coace şi al lui, şi cu toate că a primit bani ca
să vie la seceră la cea dintâi chemare, el se duce la grâul lui. În fine, disproporţia dintre sol şi
populaţie: noi n-avem decât 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe când raportul firesc e de 70…
— A!… zise el, zâmbind.
— De ce râzi? întrebă ea.
— Vorbeşti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către mâinile ei. Apoi cu greutate, adăugă:
— Ai dreptate: e prost şi pedant ceea se spun; dar cum să explici asemenea lucruri fără să
întrebuinţezi vorba de „kilometru pătrat” şi alte expresii tehnice, care ar unge la inimă pe Turică
dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult,
iar populaţia nu creşte, aşa că acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
— Dar maşinile?
— Tocmai asta vream să spui, dacă nu râzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune
cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămâne decât: pe de o parte să se poarte
bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemână maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de
nevoie. Am isprăvit. Iară dacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să vorbesc.
Ea se sculă de pe scaun, zâmbind, cu bustul drept, încheiat în linii armonice, plin la piept şi în
umeri, iar la brâu subţire, legat într-o largă panglică de mătase. Era aşa de sigură de sine, atât de
fireşte vorbea şi se mişca, încât înrâurea pe toată lumea dimprejurul ei.
— Vrei să-ţi mai dau ceva? întrebă ea.
— Nu, mulţumesc, îmi ajunge.
— Lasă să-ţi dau ceva… dulce, dulce. El se uită la ea lung, zâmbind. Saşa surâse uşor, mişcând
din cap ca un copil alintat.
— De la flori şi albine.
— Miere?
— Da, miere. Am nişte faguri cum e aurul.
— Foarte bine.
Ea se duse înăuntru şi după un minut se întoarse cu o farfurie de faguri aşa de frumoşi că păreau
zugrăviţi. La subsioară avea un teanc de jurnale şi de reviste, pe care le puse dinaintea lui Matei.
— Iată, să nu crezi că sunt aşa de spăimoasă în învăţături de agricultură. Astea toate sunt reviste
speciale, de cele mai multe ori plicticoase, dar bune de trecut vremea la ţară. Dacă vrei să le duci
Aglaiei!… zise ea râzând.
— Taman!… Romanuri, Cimpoiul, da. E curios câte fleacuri se traduc astăzi. Şi creştina asta le
citeşte pe toate cu sfinţenie.
— Dar la mine în sat să vezi pe „domnişoara”, pe dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate
comèdiile de novele şi de romanuri cu ilustraţii teribile sunt în mâinile lor. Şi ce e mai rău e
faptul că nu sunt traduceri, ci produceri originale. S-a născut o întreagă literatură de bâlciuri.
Revizorul şcolar de aici spunea că sunt la Bucureşti editori şi tipografi speciali pentru asemenea
lucruri.
— Ar fi un semn bun dacă literatura aceasta n-ar fi primejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti.
— În fine, ia revistele mele şi nu le da Aglaiei dacă nu vrei; eu le am de la tata, care era abonat la
toate; am urmat şi eu abonamentele mai departe, pentru Mihai mai mult, care tocmai îmi pare că
vine.
În adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul băiatului călare.
— Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai cânţi?
— Câteodată.
— Mi-aduc aminte că aveai un glas aşa de plăcut.
— Da? îţi aduci aminte?… Când mi se urăşte de tot, sau sunt prea singură, mai deschid gura, ca
să-mi treacă de dorul lumei.
În vremea asta trăsura cu fetele şi Mihai călare intrau pe poartă.
Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de aer aşa de transparentă că parcă vedeai lumina
cum se cerne din înaltul cerului. La umbra caselor, zorelele începeau să-şi ridice florile catifelate,
ce se acăţau ştrengăreşte până şi de ulucii streşinilor. Câte o barză grăbită zbura pe jos,
întorcându-se devreme la cuib.
Mihai sări de pe cal, sprinten, şi alergă să ajute fetelor să se coboare din trăsură. Matei se uita la
el cu plăcere, cât era de îndemânatec cu femeile, cum se mişcă elegant şi firesc. D-abia îi mijea
mustaţa deasupra gurei, mică, ce semăna atât de mult cu a Saşei. Ea părea că ghiceşte gândul lui
Matei, fiindcă se uita la băiat cu mulţumire. Băiatul dete mâna Tincuţei, când se coborî din
trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, tremurând. O uşoară roşeaţă se urcă în obrajii fetei. Ele veniră
câteşitrele la Matei, râzându-i, vesele ca nişte lăstuni, îl scuturară de mână şi fugiră înăuntru să-şi
usuce cele din urmă viţe de păr udate de apă. Mihai şezu lângă dânsul.
— De ce vii aşa de rar, zău, nene?
— N-am putut, dragă, până acuma.
— Aşa e… zise Mihai, cuprins de respect la ideea morţii coanei Diamandula. Dar de acuma o să
vii mai des, nu-i aşa? Eu am atât de puţin de stat aici!…
— Sper, dacă… sora d-tale îmi dă voie…
— Auzi colo! cum să nu-ţi dau voie. El se sculă să plece.
— Dar, mă rog, adăugă el, ţinând pe Saşa de mână, cum să-ţi zic eu dumitale?
Ea îşi retrase mâna binişor dintr-ale lui.
— Cum îmi ziceai înainte?
— A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu seamă. Îţi ziceam Saşa, pe nume. Acum ne-am
făcut două persoane respectabile…
— Vrei să zici bătrâne… mulţumesc de compliment.
— Pentru mine aş putea să zic chiar bătrâne. Ea rămase locului, nedomirită, părând a se gândi.
— În adevăr, vremea trece; dar cred că tot poţi să-mi zici Saşa, ca-nainte.
— Foarte bine. La revedere.
— La revedere: tablele!…

Sursa: https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Viata%20la%20tara%20-%20Duiliu%20Zamfirescu.pdf

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.