Duiliu Zamfirescu: Viața la țară (Fragmente)

Cum ridici priporul Ciulniţei, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case
bătrâneşti şi sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moşiile boiereşti. De sus, de pe
culme, ele văd roată împrejur până cine ştie unde, la dreapta, spre valea Ialomiţei, la stânga, pe
desişul pădurii de Aramă, iar în faţă pe cotiturile uliţelor strâmbe ale satului.


Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cârduri întregi de gâşte, de curci şi de
claponi; cu bibilici ţiuitoare; cu căruţe dejugate; cu argaţii ce umblă a treabă de colo până colo —
şi seara, când vine cireada de la câmp, cumpăna puţului, scârţâind neunsă între furci, ţine isonul
berzelor de pe coşare, ale căror ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. Fără a fi risipă
şi zarvă, curtea boierească pare populată şi bogată.
Într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor
poştalioni ce intrau în curte cu strigăte şi saltanat. Atât el cât şi nevastă-sa Sofiţa săriră din
paturile lor de cit, şi se uitară pe fereastră.
— Iii!… e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa!… exclamă boier Dinu.
— Da’ nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a fată… Ia-ţi mai bine surtucul şi eşi-le înainte.
Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase
din fugă cizmele (strângând din ochi şi blestemând), îşi luă haina în spinare şi ieşi să-şi
întâmpine musafirii.
— Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scuturând pe bătrân de mână. Iacătă, am venit cu
mama.
— Sărut mâna, coană Prohiro; bre, anul ăsta fac grâu mult, zise Murguleţ, sărutându-i mâna cam
din fugă.
— Sărut ochii, mamă; da’ ce se potriveşte, eşti fodul, coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui
fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasache Murgu; uite, leit-poleit cum e conu Dinu: nalt, uscăţiv la
chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul… Lasă, zău, coane Dinule, că sunteţi fodui… Auzi, de
atâţia mari de ani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o dată pe la mine!…
— Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da’ nu ştiu cum s-a făcut…
Vorbind astfel, bătrâna îngălbenea, începea să înghită în sec, se foia fără rost, până ce căzu pe o
bancă din cerdac.
— Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, făcându-şi vânt cu mâna, îmi vine rău…
— Puţin „coneac”, strigă fiu-său, ori apă de Vals, repede să ne dea ceva…
Murguleţ se repezi fuga la cămară şi se întoarse numaidecât cu o sticlă de cogneac, pe care o
vărsă mai toată în capul coanei Profira, pe când fiu-său o muncea pe la tâmple să-şi vie în fire.
În vremea asta se arătă şi Sofiţa Murguleţ.
Ea dete pe bărbaţi la o parte, sărută mâna bătrânei, o mai strânse de un deget, o mai meremetisi,
ce-i făcu, că îşi veni baba în simţiri.
— Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata afară, soro!… Ia să intrăm înăuntru, că pe
năduşala asta te bolnăveşti chiar din senin, zău.
Şi, ţinând pe babă de subsuori, trecură într-o odaie răcoroasă, mare, în care bătrâna păru a se
înzdreveni ca prin farmec.
Sofia Murguleţ se îngrijea de babă cu un interes nespus. O puse să-şi istorisească patima de la
descălicătoare, îi dete cafea cu lămâie, pică oţet pe un cărbune sub nasul ei — iar pe de altă parte
porunci să aducă tânărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul cuvenit.
— Ia spune-ne, coană Profiriţo, cum îţi vine?…
Aci, începu bătrâna o lungă şiretenie de vorbă:
— Uite, maică, îmi vine aşa un „nixis” pe la stomah, şi parcă numai ia aşa mă zgâlţâie de chiept,
şi să te ţii numa goană la cap, şi apoi parcă-mi bate două zbanţuri în tâmple, de mă prăpădesc,
maică!…
— Şi nu iai nimic dumneata pentru asta?
— Da’ câte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat o grămadă de bani!… Ba palianuri, ba consulturi,
ba doftoru Draci, ba acu cică să iau apă de Vacs…
— De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său.
Pe când vorbeau astfel, uşa se deschise de la un iatac din fund, şi de sub perdelele albe de ţară se
ivi un chip rotund de fată, care, dând de obrazurile nouă ale musafirilor, se făcu stacojiu.
— Mămucă dragă… avu ea aerul de a începe.
Dar în mijlocul odăii, se opri în loc, făcu o plecăciune după toate regulele ceremonialului de la
pension, şi dete năvală să iasă pe cealaltă uşă. Coana Sofiţa o opri.
— Tinco! Da’ nu saluţi lumea? Unde te duci?
Fata se opri din nou, nehotărâtă. Obrazul mame-sii luase expresia obişnuită de nemulţumire şi
descurajare, când i se întâmpla câteodată să se supere, iar conu Dinu se ruşinase cu desăvârşire
de stângăcia ei.
— Sărută mâna coanei Profiriţe, zise mamă-sa.
Un moment, cât mai trecu până să se hotărască fata, coana Profira îşi înfipse privirile în ochii ei,
cu toată răutatea lor bătrânească. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogăţit al
Scatieştilor ca de nişte mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al tatălui lui conu Dinu
Murguleţ, şi a-i vedea în casa lor i se părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, se duse
să sărute mâna coanei Profire. Bătrâna o sărută pe obraz, uitându-se la ea lung şi scuturându-şi
valurile de carne de pe trup, de pofta râsului.
— Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eşti!
Fata se duse după aceea la fiul bătrânei şi-i întinse mâna cu aceeaşi reverenţă; el răspunse tare şi
sigur de sine:
— Salut!
Apoi, fericită că-şi isprăvise complimentele, se retrase în dosul scaunului lui tată-său, şi, după un
minut, o şterse.
Coana Profira începu iarăşi a râde:
— Cresc, bată-le norocul, ca din apă… Acuma numai bărbat îi lipseşte…
Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o mână, neîndrăznind să privească în faţa
bătrânei. În fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea unde vrea s-o aducă. Dar
nevastă-sa, cu sensul practic al femeilor, da din cap cu înţelesuri.
— Răul e, zise ea, că nu facem grâu destul.
— Ia lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrâna, conu Dinu să trăiască! De atâţea mari de ani, de când
are moşia de la Eforie pe nimic, bez moşia dumisale părintească, mărita până acum şapte fete.
Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai rău decât să-i fi zis că are moşia de la Eforie pe nimic. Îşi
muşcă din unghii mai adânc şi tăcu.
— Aşa e, îngână coana Sofiţa, dar avem greutăţi: fata la pension, nepotu-meu în străinătate…
— Aracan de mine, maică, da’ tot învaţă? Ce-a mai ieşit şi moda asta cu învăţătura până la adânci
bătrâneţe!… Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la treabă de mic copil, şi slavă lui Dumnezeu,
băiatul a ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu să-i găsesc nevastă cumsecade şi mam liniştit. Anu ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără să apuc să-mi văd nepoţii…
Ce zici, coane Dinule?…
Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e, dar că asta nu-i treaba lui.
După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase o pană de gâscă din buzunar, mătură o
enormă ţigaretă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară pe farfuriuţă, iar ţigareta în toc,
şi se sculară să plece.
Coana Profira dori să vază pe Tinca la plecare, dar fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrâna
sărută pe conu Dinu pe frunte, zicându-i:
— Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici, vecine, nencuscrim?
— Drum bun, coană Profiro. Ia să ridice coşul de la trăsură. Vătaşe Taftă, pune mâna, să nu se
dea vizitiul jos.
În sfârşit, plecară.
În urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul lui bărbatusău, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i
ghicească gândurile. Dânsul îşi răsuci o ţigară, fără a zice nimic, şi intră s-o aprindă. Fumul din
salon îl luă de cap.
— Ah! Zi, te rog, să deschidă geammurile.
Nevastă-sa stete un moment la îndoială.
— Au să intre toate muştele, omule.
Murguleţ se îndreptă spre masă să găsească chibriturile şi dete cu ochii de pana de gâscă lăsată
de tânărul Scatiu.
— Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el făcând explozie, cu
braţele încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?…
Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!…
Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să moară de râs. Bărbatu-său se întoarse din
nou către dânsa.
— Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu pofteşte fiu-său să mă urce la mezat, să-l învăţ
eu minte!
— Nu, zise nevastă-sa, zâmbind, fiindcă speră să-i dăm fata.
— Să-mi dau eu fata unui asemenea mojic!… Ţi-am spus: dacă mi-o lua Dumnezeu minţile,
poate.
Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage adânc din ţigară, ca şi cum maximul acesta de
fum ar fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o
odaie vecină, lăsându-l să-şi potolească singur furia.
Conu Dinu, rămas singur, prinse a innoda firul vremilor de azi cu lungul şir al celor trecute, şi a
se întreba, cu disperarea oamenilor bătrâni, cum era cu putinţă ca nepotul vătafului Scatiu (pe
care vătaf îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de un alt ţigan cu opritorile de la cai,
după porunca lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mâna fetei lui? Şi imaginile trecute îi
reveneau în minte, slăbite, cu câte o răsăritură de observaţie copilărească cum le făcuse:
bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la vreme. Şezu jos şi fuma mai departe din ţigara
stinsă, sărind cu mintea la nepotu-său Damian, care nu mai venea din străinătate, la soră-sa
Diamandula, mama lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei fiului său, la una şi la
alta, până ce un pisic, care se strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin îndemânarea cu
care se juca cu pana ţigaretei lui Tănase Scatiu.

Sursa: https://www.google.com/search?q=duiliu+zamfirescu&rlz=1C1GCEA_enRO774RO774&sxsrf=ALeKk02fkajJqJo0qmBXVV0OCP6E8XPbBg:1594126309341&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwiDsZSjl7vqAhVsAxAIHeUoDoAQ_AUoAXoECB8QAw&cshid=1594126365977676&biw=1366&bih=657

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.