George Drăghescu: Un Emil Botta al Olteniei, de Ştefan Vlăduţescu

George Drăghescu: Un Emil Botta al Olteniei

                                                                           de Ştefan VLĂDUŢESCU

Păstrând proporţiile, se poate spune dintru început că George Drăghescu se profilează a fi un Emil Botta al Olteniei: este, pe de o parte, un actor-poet, iar, pe de alta, un poet-actor. Văzut astfel de departe, el se arată tot aşa şi când este privit de aproape. Clusterul poet/actor, ca asociaţie aditivă de roluri intelectuale, nu lasă vreo posibilitate de clivaj, de delimitare. Mai mult, nu permite instaurarea unei preeminenţe: mai mult poet sau mai mult actor.

Prin volumul „Tăcerea din cupă” (Bucureşti, Editura Vinea, 2008), G. Drăghescu abandonează dicotomia teatralităţii indusă de rolurile sale sociale. Oratorul mut care este poetul descoperă poezia ca pe o înţelepciune necesară. Spiritul creator îşi construieşte o figură de haijin lucid, candid şi delicat. Expert al seninătăţii, haijinul trăieşte experienţa pierderii controlului tăcerii: „Am spart cupa/ cu tăcerea/ din interiorul meu”.

G. Drăghescu scrie o lirică a înţelepciunii ca tăcere pierdută. Este vorba de o poezie solemnă, articulată din gesturi princiare. În plan ontologic, ea nu se învesteşte pentru a instaura o ordine a lucrurilor, ci pentru a constata o situaţie. Formula după care lirismul se stârneşte este o suferinţă fericită rezultată din imposibilitatea de a nu comunica.

Discursul se configureză ca o spunere ce survine dintr-o alterare întâmplătoare a fiinţei profunde. Poetul este tăcut, lirica sa este cuvântul ce încearcă să salveze nefericirea deconspirării. Prin poezie, fiinţa tăcută se des-fiinţează, se abandonează pe sine, dar nu se aneantizează. În construcţii de dicton, lirismul ilustrează, totodată, o dezvoltare a fiinţei ce se pierde pe sine tăcută pentru a se regăsi poematic-rostitoare.

Dacă poetul este haijin, poezia este un haiku. Coagularea discursului se realizează sub două forme: haiku şi aforism. În plan gnoseologic, avem deci de a face cu o literatură sapienţială, cu o exersare a spiritualităţii. Ca modalitate a poeziei „ajunsă la stadiul de mantră”, haiku-ul se încarcă/descarcă de tăcere. Bătălia formală a gândirii producătoare cu materia lirică se încheie în haiku, într-o rostire calibrată şi strictă. Nu turniruri stilistice mobilizează, suscită, alimentează înaintarea textului, ci un resort interior bine echilibrat care se defectează ca inspiraţie lirică.

Recuzita artistică rămâne redusă, căci George Drăghescu nu scrie cu cuvintele altora. Această lirică aduce la cuvânt gânduri, nelinişti şi îndoieli distilate în retortele unei spiritualităţi aşezate în repere morale şi estetice bine marcate. Chiar şi zădărnicia capătă sens, căci pentru spiritul poetic „tăcerea este o lectură profundă”. După cum „fiecare fulg / are tăcerea lunii”, la fel fiecare poem se impregnează de o gravitate spiritualizată.

Textul liric ca mecanism funcţional orientat este fixat în patru puncte-capitole: „Tăcerea din  cupă”, „Norii”, „Brâncuşi”, „Reflecţii”. La rândul lor, capitolele gravitează în jurul câtorva serii tematice: caracterul trecător al fiinţei şi lucrului, efemerul naturii ca bucurie asumată, trecutul irecuperabil, atotputernicia lui Dumnezeu, singurătatea.

Tematica are convergenţă în patru izotopii axiale: cum omul şi natura ajung la tăcere (capitolul „Tăcerea din cupă”), cum norii ilustrează aspiraţia spre înalt şi senin („Norii”), cum arta ar fi o revenire la sine a spiritului rătăcit, la poartă, masă şi coloana infinutului („Brâncuşi”) şi cum împăcarea cu sine se  realizează ca meditaţie indusă de imperfecţiune, de imoralitate, de îndoială, tristeţe, ispită („Reflecţii”).

Ilustrative pentru prima izotopie sunt două haiku-uri: „Am spart/ cupa/ cu tăcerea/ din interiorul meu” şi „Din castelul de nisip/ mă urmăreşte/ copilăria”. În centrul acestui ansamblu de semnificaţii se situează ideea poetică esenţială: vorbirea este o întâmplare a tăcerii. Rostirea constituie o ratare a perfecţiunii. Ca forme particulare şi recuperatoare ale tăcerii fundamentale ni se avansează izolarea, liniştea, singurătatea şi muţenia. Reveria majoră a unei astfel de gândiri poetice este tabloul lumii în singurătate. În această lume a tăcerii totul este direct şi nemediat. Nu există loc pentru deghizare, pentru boire ori deghizaj. O atare construcţie imaginară nu permite ascunderea adevărului. Există doar ce se vede, căci doar privirea este nu totalmente mută. Privirea este o nenăscută linişte; în schimb, spunerea reprezintă o maculare a înţelepciunii amare pe care o gestionează tăcerea. Rostirea, adică poezia, constituie o ratare a tăcerii, dar în alt mod poezia, ca şi filosofia, nu poate subzista.

Năzuinţa spre ideal ce pulsează în a doua izotopie se vede într-un haiku precum acesta: „Trepte pentru îngeri, / ori pentru sfinţi, / sunt norii? Sau …”

Izotopia Brâncuşi are drept contur de reverie primul haiku al secţiunii: „La cină vin/ doisprezece înţelepţi …/ masa-i goală”.

„Reflecţiile” cu alură de haiku se definesc printr-o mişcare internă de recuperare a negativului după regula: „Trebuie să acordăm mai mult timp imperfecţiunii decât perfecţiunii” şi „Să ne strigăm, din când în când, pe noi înşine, să vedem dacă mai suntem prezenţi”.

Prin acest volum agreabil şi notabil, George Drăghescu desfiinţează o mască de actor („Măştile sunt goale pe dinăuntru”) şi epuizează o formulă. Această reuşită ne montează să-l aşteptăm într-o nouă intrare în scena poeziei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *