Junimea și Titu Maiorescu. S III. Bacalaureat

JUNIMEA ȘI TITU MAIORESCU

Societatea Junimea a luat ființă în 1863 la Iaşi, din iniţiativa unor tineri întorşi de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Th. Rosetti şi V. Pogor. Naşul literar al societăţii a fost Th. Rosetti, venit de la studii din Franţa. Societatea Junimea va dispune din 1867 și de un organ de presă, revista „Convorbiri literare”. Mișcarea junimistă va evolua în trei etape.

Etapa I, a cărei activitate se întinde până în anul 1874, are un caracter polemic, în domeniile limbă, literatură și cultură. Etapa a doua, 1874 – 1885, este cea mai importantă, pentru că în „Convorbiri literare” vor apărea opere semnate de Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. Slavici și I. L. Caragiale. În etapa a III-a, care durează din 1885 până în 1944, revista se mută la București, dobândind un caracter mai mult universitar, prin numeroase cercetări istorice și filologice.

Mentorul Junimii a fost Titu Maiorescu. El îşi propune să militeze pentru formarea unei limbi literare unitare care să consolideze unitatea politică din 1859. În acest scop, va publica studiul Despre scrierea limbii române. De asemenea, el a semnalat pericolul germanizării limbii naţionale, în studiul „Limba română în jurnalele din Austria”.

Junimea îşi propune, prin Titu Maiorescu, să alcătuiască o antologie a poeziei române de la poeţii Văcăreşti la Alecsandri. În acest sens, Titu Maiorescu scrie celebrul studiu „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, studiu care are două laturi: de semnalare a poeziei rele şi de promovare a adevăratei poezii. Studiul este împărţit în două: „Condiţiunea materială a poeziei“ şi „Condiţiunea ideală a poeziei“. Criticul porneşte de la „Condiţiunea materială a poeziei“, de la ideea că poezia ca ramură a artei e chemată să exprime frumosul, dar spre deosebire de  muzică, pictură, sculptură, poezia are ca material cuvântul. Cere utilizarea epitetelor ornante în poezie, pentru sporirea sensibilităţii cuvântului, a personificărilor care dau viaţă obiectelor, a metaforelor şi a comparaţiilor. De asemenea, recomandă poeţilor să se ferească de trei imagini uzate: „florile“, „stelele“ şi „filomelele“.

Despre condiţiunea ideală a poeziei, Maiorescu scrie: „Ideea poetică este totdeauna un sentiment sau o pasiune şi niciodată o cugetare intelectuală sau ştiinţifică“. De asemenea, el consideră că poezia este un repaus al inteligenţei, pentru că oferă acea linişte contemplativă la marile probleme ale omului. Critică, de asemenea, mania diminutivelor şi frazeologia din unele poezii, demagogia verbală pe care o combate în mod magistral în articolul „Beţia de cuvinte“.

Titu Maiorescu va lua apărarea lui Vasile Alecsandri în articolul „Poeţi şi critici”, iar în studiul „Comediile d-lui I. L. Caragiale”, din 1885, pe cea a lui Caragiale, acuzat de imoralitate şi respins de la premiile Academiei din cauza „Comediilor”.

ÎnComediile d-lui Caragiale, criticul junimist dezvoltă două probleme: raportul dintre literatură şi realitate și problema moralității în artă. Pentru a veni în sprijinul dramaturgului, Maiorescu afirmă că teatrul lui Caragiale aduce pe scenă tipuri, personaje din viaţa noastră socială, personaje din rândul micii burghezii, ridiculizate pentru spoiala de cultură, ca o ilustrare a teoriei formelor fără fond. În acest fel, Maiorescu valorifică idei din „Poetica” lui Aristotel, vizând cele două funcții ale artei: mimetică, adică arta trebuie să imite realitatea, și funcția cathartică, adică arta adevărată are misiunea de a ne transpune într-o lume a ficţiunii, a imaginaţiei ideale, eliberându-ne astfel de tirania egoismului. În ceea ce privește moralitatea artei, Titu Maiorescu precizează că „arta a avut totdeauna o misiune morală şi ea este morală prin valoarea ei artistică, iar nu prin afirmarea unor idei moralizatoare. Ar fi greşit să punem sub semnul egalităţii morala din artă cu morala din viaţa cea de toate zilele”. Altfel, ar trebui să declarăm imorale capodopere ca „Richard al treilea” de W. Shakespeare sau „Mizantropul” de Moliere. Prin urmare, singura moralitate care se poate cere „Comediilor”lui Caragiale ar fi înfăţişarea unor tipuri şi situaţii caracteristice, care prin latura lor artistică, transfigurată, să ne poată transpune în lumea închipuită de autor. Opera fără valoare artistică este imorală şi chiar trivială. Acest studiu va constitui punctul de plecare în polemica de durată cu C. D. Gherea.

În concluzie, combătând formele fără fond, Titu Maiorescu a deschis drumul modernității.

Bibliografie:

Culegere Bacalaureat, editura Delfin, 2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.