ÎNTÂMPLĂRI  DE  VARĂ ȘI DE IARNĂ

   de Melania Rusu Caragioiu

Cum pământiul se rotește în jurul soarelui,  acesta primește cu mărinimie și mângâierea razelor dulci, dar și momentele,  uneori cam lungi, ale ,,soarelui cu dinți”. Astfel Doamna Ria Draaisma din Olanda, chemată de soarele verii litoralului românesc și a vocației sale, a venit să petreacă un sejur la Mamaia, dar nu singură ci împreună cu nepoata ei. De fapt acea nepoată este fiica familiei de vietnamezi adoptați de soții Draaisma.

Cum tinerii roiesc sub soarele dogorâtor, al litoralului, atrași de tot ce se întâmplă, și privind cu ochiul lacom la ciudățenia turiștilor străini,  Călin, student și vorbitor de mai multe limbi străine , inclusiv dialectul ,,toth”(după mamă), a legat  un fir de dialog cu frumoasa nepoată.

 Ria, fiică de pastor misionar, era  mult obișnuită cu străinii și  intra ușor în conversație. Din vorbă în vorbă i-a mărturisit lui Călin că ea face parte din asociația religioasă  olandeză  de benevolat și ajutoare pentru Europa de Est. În tot ce face ea este foarte determinată neuitând marele sacrificiu al tatălui său care în timpul unei misiuni a murit ars, fiindu-i incendiată locuința precară.

La puțin timp după acea vară, Călin a absolvit facultatea de drept și s-a căsătorit cu fiica mea. Ria era mereu prezentă în scrisorile sale către Călin și începând de atunci când sosea în România  locuia la noi, la Timișoara , cel puțin o zi la sosire și o zi la întoarcere, granița către occident  fiind foarte aproape de noi.

Anul 1989 a marcat pentru Călin tentația de a se stabili cu noua lui familie în Germania împreună cu  verișoara lui căsătorită cu un muzeograf neamț. Întâmplarea a făcut ca în Germania să se deschidă muzeul ,,Șvabilor din Banat”,  iar soțul verișoarei a câștigat  concursul lansat pentru acel post de muzeograf.

Ca în multe situații  s-a creeat o intrigă și anume, o vizită la vestitul Muzeu din Drezda, unde se găsește masa la care cele patru mari puteri beligerante din al Doilea Război Mondial au semnat armistițiul de pace, fiind prezent chiar Stalin.

 Ca să vizitezi un muzeu ai multe obiective-exponate de văzut, multe de aflat și multe de fixat pe retină și  pe obiectivul fotografic, (dacă și se dă voie). 

Ulterior și eu am vizitat acel muzeu și  am fost impresionată. Ni s-a mai  spus, chiar acolo și ni s-a demonstrat și despre  acel oraș- Drezda- care a fost aproape total  distrus de bombardamente, dar după război a fost ridicat din nou din propria cenușă, fiind refabricat fiecare element distrus, fiecare cărămidă. Locuitorii orașului au participat lucrând și transportând  cu mâinile lor goale, țărâna orașului, făcând un legământ de a folosi integral tot ce a aparținut orașului lor.  Uimitor este că s-a restaurat totul așa cum a fost înainte de război.

Ca să intrăm în muzeu, grupul nostru a  așteptat, atunci cam mult la rândul  de intrare, fiindcă tocmai sosise un grup mare de persoane cu handicap, care au fost debarcate și așezate în scaunele cu rotile. A fost pentru prima dată când eu, venită din România, am văzut atât de mult respect și grijă acordată suferinzilor ne-autonomi.

Revin la trucul vizitării muzeului din Drezda de către Familia Călin. Acești tineri au vizitat  multe locuri din Germania  și bineînțeles Berlinul și s-au oprit în Landul Bayern unde au cerut azil. Nu este momentul de a  povesti cum a decurs perioada azilului lor, dar tragismul era despărțirea de copilașul lor care avea doar un an și jumătate. Fiica mea a aflat ulterior despre planul coechipierilor săi de a se preda la un azil. A voit să se întoarcă în țară, dar mai aveau doar o sută de mărci, sumă insuficientă pentru călătorie, iar situația călătoriei pentru o tânără  singură era incertă și chiar periculoasă în momentele post  ,,perestroika”.

Noi, ambele bunici eram  dornice să-l îngrijim pe micuț, dar el era trist și-i căuta pe părinți. Era pentru el perioada vaccinurilor, perioada acelor boli pe care le fac copiii și micuțul a făcut o pneumonie foarte gravă și ni s-a spus că pentru toată viața copilul va trebui bine îngrijit fiindcă   pneumonia va recidiva.

. A fost  o perioadă de plânsete după cei plecați din cuibul bun și comod în  insecuritatea din lagărul de azilanți, foarte rău văzut de autohtonii nemți, în special de tineretul german care a intentat nu de puține ori, incendieri cu ,,sticle Molotov”, împotriva azilanților.

A trecut cu mare greutate primul an, noi fără copii, azilanții fără copil și copilașul fără părinții lui.

Se apropia un alt Crăciun  cu familia despărțită dureros. Dar cum există un Dumnezeu ,,al bețivilor și al copiilor”, cum zice un proverb, Ria a apărut cu ajutoarele pentru anumiții din Ungaria și România și a constatat dezastrul petrecut la noi în familie.

Am  luat imediat legătura cu serviciul de pașapoarte, l-am trecut pe copilaș în pașaportul meu și când a pornit Ria  spre casă,  și-a prelungit drumul prin Germania și l-am dus pe copil părinților săi.

Drumul nu a fost deloc simplu, haltele erau rare. În mașină a început să miroase a săpun ,,Rexona”, după cum spunea Ria și într-un târziu am ajuns la un popas catolic din Budapesta unde am fost cazați cu toții.

 Reședința cu multe etaje avea o curte  ca un  pătrat, înconjurat de clădire, iar la fiecare etaj erau terase cu parapete de metal.

Eu, bunica , am procedat imediat la spălarea rufelor, dar unde să întind rufele? Mi-a dat prin minte să le întind  pe acel gărduleț  al terasei, dar gazda mi-a zis că tot ce se spală se usucă în podul clădirii, care folosește și de uscător.  Am primit observația și m-am supus la acel  subliniat obicei occidental. Tot ca obicei al  locului, cei cazați erau obligați   să își spele foarte bine  și  capul, vă imaginați de ce…

 Iată-mă, deci, a  doua zi după ce fusesem  la coafor, spre a mă prezenta bine pe drum, că mi se pune în mână un phoen,  ca să îmi spăl bine capul după uzanța ospeției. Vrei, nu vrei, trebuie să te supui obiceiului locului, a  cazării și a doua zi am plecat  spre Germania cu frizura de lăiță țurcană.

Copilul a dormit, Ria și însoțitoarea ei se  schimbau la conducerea mașinii și niciodată nu le-am văzut trecând prin fața mașinii, spre a schimba locul la volan, ci ocolind mașina prin spate: alt obicei  bun și disciplinat.

.  Iată-ne ajunși în Germania, Părinții copilului erau cazați într-un mare conac, cu etaje,  împreună cu cel puțin patruzeci de persoane, de toate naționalitățile, având o bucătărie comună la parter, unde se găsea și baia.

 Bucuria a fost deplină, Ria a plecat spre Olanda, iar noi încercam să ne dezmeticim…,  urmând să facem primul Crăciun în Occident…

(fragment de jurnal)  .