N.N. Negulescu: Ochiul de foc
de Dan Ionescu
N.N. Negulescu, precipitat în esenţă, revede Fântâna Panomphee, întruparea luminilor şi poate în primul rând, fără să aibă nevoie de lampă ca Diogene, omul gnostic. Poetul are cunoştinţa exactă a geografiei habitatului personal, dar n-o exteriorizează. Preferă să întreţină dubiul şi să-i atribuie conector la mentalul colectiv, dubla circumstanţă a adverbului simplu unde, spaţială şi interogativă: „unde începe aripa / casei mele / se vede dincolo / prin siluetele / Seraphimilor / Sunetul graurilor / încolţeşte în lemnul / mesei”. Ideea de zbor sugerată de metafora „aripă” e împumutată rezidenţei de spiritul celui care scrie. Viziunea îşi află dependenţa în logica situaţiei, chiar dacă epitetul metaforic sau metafora amintind de ambiţia în expresie a optzeciştilor, are culoar inedit între armură şi eugenia faptei. Sensibilităţii ingenui, care susţine finaluri, i se reduce resursa de cadenţă.
Începutul din Sufletul lăcrimând e similar datorită motivului setei, prologului despre Alexandru cel Mare, dintr-un poem de Ştefan Augustin Doinaş. Când nu se recunoaşte în fenomenele de afară, sufletul imploră însuşirilor din alcătuire, o vecinătate cu „întunericul tare”, poate un exil, din simplă dizgraţie: „Am trimis după apă / sufletul / şi el mi-a zis / lăcrimând: / Amarul casei mele, / mai bine alungă-mă / cu strigăte furioase / pe întunericul tare ca piatra!”. Dorul de materialitate atenţionează aupra unei suferinţe prea mari, din ale cărei chingi spiritul vrea să scape şi negăsind înţelegere la nimeni, ridică idoli salutari din trăirile pe care le rodează; în rememorare, le recunoaşte ca pe nişte entităţi dominatoare, din a căror instanţă ia partea convenabilă.
Tendinţa de a şoca prin imagine se estompează în Pastorală. Atenţia cade asupra amiciţiei cu S. Popescu. Totuşi, viziunea asupra generalului rămâne vivantă, aproximativ ludică, precum în Fire de tort de Coşbuc: „vin pe furiş / să boteze oamenii / mai subţiri / decât luminile”. Vederea evlavioasă asupra lucrurilor transcende sinele poetic, sporindu-i impasul concesiei cu lumea ca atare, printr-un soi de nerecunoaştere a crizei, dar, în paralel, îi furnizează imagini demne de transcriere, care întăresc eticheta urbană a mediului poetului: „toţi încap într-un surâs / la fereastra Raiului meu / de tristeţi / aşteptând să-mi crească / aripile cuielor / Unii zic că-mi zugrăvesc / într-o Evanghelie sufletul / alţii văd că-mi topesc / razele viselor / în cuptorul săpat / sub pereţii lacrimei”.
Obiceiul modernist al lui Arghezi de a permuta determinantul lingvistic al membrelor umane (pulpa mâinii, de ex.) se regăseşte în perimetrul altui deziderat de întrebuinţare, când, la un moment dat, verbul umblă, atribuit în mod obişnuit, vieţuitoarelor terestre, îşi răsfrânge semantismul asupra aerului: „aerul umblă desculţ”.
Volumul Ochiul de foc, apărut la ed. Autograf, îşi are normele estetice în modernism, iar viziunile, declamate uneori fără interes eufonic, sunt încadrabile în lirica neomodernistă. Schimbarea clasei gramaticale a cuvintelor, dispoziţie curentă la N.N. Negulescu, aminteşte de poetica stănesciană. Şi unele simboluri (timpul, materia, ochiul, sfera, oul) răsfrâng sugestii din aria celor 11 Elegii.