(Roxana Marian, Mede/EA sau Despre fericirea conjugală, Ed. UArtPress, Tg. Mureş, 2012)
de Daniela Gîfu
Fusesem invitată la spectacolul Mede/Ea într-o zi de noiembrie 2012. Urma să fie jucat în sala mică a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş. Lumea bună a urbei, îmbrăcată aşa cum învăţasem că se cuvine să te prezinţi într-o asemenea ambianţă. Şi cum altfel, doar secţia română era în sărbătoare. Mă conformasem şi eu cu bucuria adolescentei de odinioară, când a merge la teatru însemna un eveniment şi o îndatorire, totodată. Îndatorire, fiindcă mergeam cu clasa sub atenta supraveghere a învăţătoarei, fiecare elev beneficiind – e drept, printr-o oarecare constrângere impusă de sistem – de un abonament lunar. Acum mi-e dor de acele zile, fiindcă nu prea îmi mai găsesc timp să merg la spectacole. Nimeni nu mă mai constrânge (Sâc!).
Un mesaj de o sinceritate tulburătoare, viscerală. O radiografiere a vieţii de cuplu: emoţiile primei îmbrăţişări, crezul fericirii, căsătoria, copiii, gândirea paralelă, aventura, moartea. Simţeam nevoia să citesc în intimitate vorbele – actorii, Elena Purea (Medeea), Costin Gavază (Iason) şi Andrei Chiran (Eros) avuseseră o interpretare cu adevărat valoroasă – care mă ţinuseră aproape nemişcată pe durata spectacolului. De altfel, pe scenă îşi făcuse intrarea inclusiv autoarea noastră, jucând rolul lui Glauke, la rându-i actriţă, rămânând într-o semiumbră din dorinţa de avea sub observaţie echipa de actori-performeri susţinută chiar şi de acorduri muzicale (muzicienii Ana Maria Galea şi Daniela Csikos). Interesant pentru spectator devine acel dialog permanent şi dinamic în care este provocat, un dialog imposibil de ignorat. Punctul culminant nu se mai produce pe scenă, ci în sală.
Poemul dramatic în proză al Roxanei Marian, Mede/Ea sau Despre fericirea conjugală, apărut în aceeaşi colecţie Teatru de buzunar la iniţiativa conducerii actuale a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, e a adaptare postmodernă a legendei Medeei şi a Argonauţilor plecaţi în căutarea lânii de aur. Fericirea conjugală devine aici leitmotivul la cumpăna dintre dragoste şi moarte, speranţă şi deznădejde, început şi sfârşit.
Dacă în Prolog, Fericirea e cel mai frumos cuvânt inventat vreodată / Fericirea nu are formă, culoare, gust sau miros / Fericirea nu are identitate / Fericirea e mai importantă decât Dumnezeu (p. 10) avem să fluturăm năframa neputinţei în Epilog, când Nimeni nu ştie ce sau cine este fericirea / E un cuvânt / O abstracţiune / O promisiune? / O misiune (p. 59). Căci fericirea în cuplu devine asemenea unei flori îmbobocite. Se deschide în toată splendoarea ei o vreme, sortită fiind ofilirii. În cele din urmă, ceea ce percepem raţional sau emoţional conturează inevitabil finalul, în cazul de faţă altul decât cel al mitului. “Mai contemporan, şi mai sacrifical decât cel iniţial, aşadar ducând spre sinuciderea protagonistei, anticipată, de altfel, de prezenţa lui Eros (coreut), ca pol implicit al tandemului dragoste-moarte” (Alina Nelega, p. 7). Roxana Marian alege să-şi sacrifice eroina şi nu pe cel ce alesese un alt început (Iason).
Figura Medeei, într-o permanentă metamorfoză, a inspirat deopotrivă autorii din antichitate (Pindar, Euripide, Apollonius…), cât şi pe cei ce i-au urmat, scriitori, artişti plastici, dramaturgi, compozitori. Profilul Medeei, indiferent de vreme, rămâne marcat de acelaşi comportament conflictual, datorat atât relaţiei cu sinele, cât şi relaţiei cu cel căruia i se dedică până la sacrificiul suprem. Medeea din prezentul poem ridică posibilitatea de existenţă a celui iubit, Iason, în propria persoană, fiind mereu captivă în interiorul cuplului, cel care din factor adorator devine factor letal. Ceea ce lipseşte în prezentul poem este vicleşugul Medeei antice, care din fecioară-salvatoare devine soră-ucigaşă, femeie-ucigaşă, mamă-ucigaşă. Un salt aparent absurd, care, în fapt, induce acelaşi joc al pasiunii, punctul central al piesei stoicului Seneca, Medeea.
Poemul o prezintă pe Medeea ca cea care, marcată de viaţa de cuplu a părinţilor ei, vrea să-şi demonstreze că poate fi fericită. Moment de intersecţie cu dorinţa lui Iason, preocupat de acelaşi ţel. Pasiunea celor doi, acum soţ şi soţie, se materializează cu doi gemeni, fată şi băiat. Metafora maternităţii este mai mult decât literală, fizică, este şi simbolică. Puternică devine relaţia între maternitate, creativitate şi groază. Medeea devine mamă şi muză, totodată. Aflată aparent în spatele bărbatului, se demonstrează a fi capabilă să-şi ţină cuvântul, acela de a face totul ca să fie fericiţi.
Un text de debut, de o manieră ce ne duce cu gândul la discursul dramei adevărate, raportat la părţile principale ale unei piese de teatru: actor, coreut, cor. Medeea rămâne captivă a pasiunii, care e descrisă de scriitoare ca declanşatoare a unui întreg mecanism al vinei nemărturisite.
Autoarea lasă cititorilor libertatea de a o judeca sau de a o înţelege pe Medeea, după cum îi lasă propriile principii ale vieţii şi, de ce nu, cum le dictează inima aflată într-una din fazele florii îmbobocite.