Raportul estetică/poetică la Adriano Tilgher şi Luigi Pareyson
de Ştefan Vlăduţescu
Adriano Tilgher este unul dintre esteticienii şi poeticienii de mare rezonanţă în al patrulea deceniu al secolului XX, Estetica sa, ediţia a doua în 1935, este dată de G. Călinescu ca una dintre cărţile fundamentale în bibliografia cărţii Principii de estetică (1939). Tilgher este acela care lansează conceptul de estetică implicită, în cartea sa Studi di poetica (Roma, Piazza Madama, 1934): „Cine studiază esteticile artiştilor este obligat să facă o distincţie despre care nu întodeauna criticii au o conştiinţă clară şi netă. Există o estetică, implicită în opera de artă a fiecărui artist cu adevărat demn de acest nume, difuză în corpul operei de artă ca inima într-un organism, sângele şi venele acestuia. Este o estetică ce este suma a ceea ce artistul are mai mult sau mai puţin clar, mai mult sau mai puţin gândit asupra naturii şi a procedeelor artei. Există şi o estetică explicită, clar şi direct exprimată. Nu întodeauna cele două coincid: este rară coincidenţa perfectă. De obicei la artiştii de respiraţie amplă cele două estetici tind să coincidă, dacă nu chiar coincid efectiv întru totul” (Tilgher A., 1934, pp. 229-230).
Între estetica pe care artistul o realizează prin opera sa şi aceea pe care o profesează există un anumit interval, o anumită distanţă, un anumit hotar care tinde să dispară, dar nu dispare niciodată complet. Este datoria criticului de a nu confunda cele două estetici, de a nu aplica unui corp viu al operei, pentru a ne da seama de acestea, estetica pe care artistul a primit-o, a receptat-o pasiv de la alţii şi care nu traversează de la sine corpul operei de artă şi îi rămâne exterior ca o bucată de piele moartă pe o carne vie”.
Un alt concept fundamental al poeticii moderne lansat de Tilgher este acela de imagine dominantă: „Fiecare poet suscită în cine penetrează şi iubeşte profund lumea poetică un tip de imagine dominantă (s.n.), în care se condensează şi se potenţează impresia pe care ea a făcut-o asupra lui” (Tilgher A., 1934, p. 262). Interesante lucruri ne comunică cercetarea lui Tilgher asupra poeziei interne şi asupra poeziei externe, asupra avantajelor imitaţiei (Tilgher A., 1934, pp. 251-252) şi asupra creaţiei în critică (Tilgher A., 1934, pp. 270-271).
Una dintre conştiinţele teoretice clare în zona esteticii, în Italia, este şi Luigi Pareyson. El pleacă de la constatarea varietăţii esteticilor: există o evaluare implicită sau explicită a funcţionalităţii artei şi a poziţiei sale între valori la fiecare artist şi la nivelul fiecărei epoci. Condiţia însăşi a traducerii şi a receptării artei este legată de această idee despre artă, care constituie propriu-zis o poetică. Între estetică şi poetici se cuvine a opera însă o distincţie netă: cea dintâi are un caracter speculativ, filozofic, şi tinde la o definire generală a artei; celelalte, al căror caracter este istoric şi operativ, nu reprezintă altceva decât idealuri şi programe de artă. Raportându-se la caracterul „empiric” al poeticilor, afirmat de Croce, Pareyson îi găseşte viciul de a nega tocmai valoarea operativă a programelor de artă, pe care poeticile o au.
Toate poeticile sunt posibile şi acceptabile, legitime şi legitimabile în egală măsură, şi n-ar fi o estetică a ceea ce n-ar putea să le justifice în acelaşi timp pe toate, oricât de contradictorii ar fi între ele. Distincţia pareysoniană are valoare metodologică a identificării anumitor concepţii estetice ca fiind doar „poetici travestite” şi ea se va dovedi fertilă şi operantă pe tot parcursul drumului său în estetică. Rezultă, aşadar, mai clar, faptul că poetica este, faţă de estetică într-un raport de obiect-subiect, ea fiind în mod deplin o parte a experienţei artistice, la care se raporteză filozoful. Într-un eseu din Conversazioni in estetica, Luigi Pareyson indică el însuşi punctele fundamentale ale gândirii sale:
1. teoria asupra raporturilor dintre fizicitate şi spiritualitate în opera de artă;
2. înţelegerea procesualităţii artei;
3. teoria asupra interpretării, datorită căreia fenomenologia sa cuprinde o estetică şi o hermeneutică (Pareyson L., Conversazioni in estetica, 1966, pp. 109-113).
„Artei, arată Pareyson în Estetica. Teoria formativităţii (Bucureşti, Editura Univers, 1977), îi este necesară o poetică” (Pareyson L., 1977, p. 410). „Artistul, se susţine mai departe, nu poate să facă artă fără o poetică, cu toate că se poate lipsi foarte bine de o estetică” (Pareyson L., 1977, p. 412). Aici Pareyson şi Tilgher par a intra în contradicţie, dar nu acesta este adevărul. Căci Tilgher când zice estetică vrea să zică poetică explicită. Există, demonstrează Pareyson, două poetici: o poetică programatică (poetica explicită) „o poetică înţeleasă ca program mai mult sau mai mult explicit” (Pareyson L., 1977, p. 411) şi „o poetică operantă”, „o poetică internă”, adică o poetică implicită. Ambele aceste poetici fac obiectul esteticii generale. Pareyson instituie raportul corect, pentru moment între estetica generală şi poetici, esteticile particulare.