Tinerețea pe trepte. Proză de Liviu Jianu

Coliba de Nicolae Grigorescu

Tinerețea pe trepte

Se spune că ar fi primit o nouă ținută, un om de ținută, la vârsta de 100 de ani.
Un om de ținută înaltă, a ținutei române, și un om de ținută înaltă, a limbii române.
Ceea ce nu știu, este altceva, în afara acestor ținute.
Nimic altceva, dinăuntrul, sau dinafara, acestor ținute.

Decât o singură casă. De nu mă voi înșela.
Pe care am vizitat-o, pentru prima dată, la 55 de ani, anul trecut.

Casa lui Nicolae Grigorescu.
Un pictor.

Casa avea o grădină mare – în față, cu pajiști, cu flori, cu copaci, și alei.
Și  creștea din grădina ei, o scară, și dincolo de scară, cerdac de intrare, și dincolo de el, odăi.

Și în fiecare odaie, pe pereți – și în fiecare odaie, obiecte.
Care veneau din lumea din care venea pictorul.

Și – între ele – pe un scrin – o pereche de ochelari – prin care va fi privit pictorul, până când i s-au aburit culorile, prin care vedea toată istoria, pe care o picta în tablouri. Car cu boi, car cu boi, Roșiorul, Cap de țărancă….Și atâtea, și atâtea, peisaje, și scene – din ținuta înaltă, a ținutei române, și a limbii române – ținută în lumina ochilor, cu dragoste, în tablouri…

Și ar fi fost aproape să ies, dacă nu aș fi vrut să și cumpăr, ceva: o reproducere, după o anume scenă. Dar ea era prea tare. La culoare. Față de original. Ș atunci i-am spus pictorului: de ce nu se pot face reproduceri aidoma? Și el a ridicat, numai, din umeri.

Dar eu am înțeles, și am urcat. Pentru că atunci, originalul nu ar mai fi avut nicio valoare. Toată lumea ar fi plecat – la prêț de 7 pâini, cu câte un Grigorescu, pictat în ani de viață.  Și atunci, cine ar mai fi plătit și întreținerea, și lacul, și ar mai fi ridicat și praful, și ar mai fi ținut și tinerețea, care explica, care învață, care slujește – această casă? Viață după viață?

Și am urcat… Sus, era camera pictorului. Un pat de fier. Și o fereastră. O chilie care – de nu ar fi fost la etaj, ar fi putut fi tăiată în piatră.

Și în partea opusă ei, o altă expoziție. De artă modernă. Am intrat. Se spune că acolo erau tablouri moderne. Dar – de fapt – erau ferestre. Cu gratii. Erau televizoare – cu gratii. Erau mobile – cu gratii. Erau toate deschiderile în care –  prin care poți să privești – dar toate – erau la fel. Aveau gratii, care mai de care mai colorate. Și mai de neînțeles. Ai fi putut trăi o viață, acolo, fără să găsești un sens. Și căutând un sens.

Am ieșit – plin de greață. Cei care au pus acele tablouri, în acea cameră – nu erau niște ageamii. Au știut ce au vrut – și cui – să ofere un înțeles.

De-abia – cumva – în grădină – tot întrebând – despre plante – am aflat că mă aflam nu chiar atât de departe de Ploiești. Și că și această casă, beneficiase – pentru a fi ceea ce este astăzi – o gazdă cu atâta tinerețe, pe trepte, frumoasă, dintr-o biată părăsită – ca o fântână, ca un pom, ca un cuptor – de casă,
    De ajutorul unui om de ținută. Cu vârsta lui de ținută, cu limba lui de ținută. Între alții. La alte vârste. Ale scărilor de învățare. Și omul se numea domnul Ionescu Quintus. 

    Istoria casei – și a vieții – și operei – lui N. Grigorescu – este pilduitoare. De fapt, când este vorba de o casă, de o viață, și de o operă – nu îți ajunge o viață – ca să o cunoști, și să o înveți. Și apoi – de ce poeți – ai avea nevoie – ca să o pipăie – să o trăiască – și să o împărtășească ? Și de ce poeti – în devenire – ca să o asculte – și să o împartă – mai departe?

    Poate – numai așa – am ști – pe lângă cine trecem. Repede, repede… În clipa cea plină cu aromă de frumos chibrit ars… Și am ajunge – chiar – chiar dacă nu ne-am lăsa ispitiți de parfumuri – să vedem că tablourile devin vii… că se mișcă… ca valurile mării… pe acolo pe unde au trecut ei… pictorii frumoaselor noastre reverii, în fața reîntâlnirii…

    Casa Nicolae Grigorescu, ca și Casa Mircea Ionescu Quintus – era – și este servită numai de generații  de tineri.

Un comentariu la „Tinerețea pe trepte. Proză de Liviu Jianu

  1. Paradizele neperdut

    Coliba asta pare un Palat!
    si are numai un cusur marcant!
    Nu are gardul , totusi, luminat!

    Cat despre liberi servitori,
    sa tot traiesti – printre asemeni – flori!

    Nice nu simti! te simti ca printre nori!
    Noroi! si frig! calduri! si fomi! ninsori!

    Ci numai joci – si grumbeni – covasala –
    si tot ce vrei –
    de pus – si luat – din oala!

    ba,
    chear si miere – numa – apa chioara!

    22 octombrie 2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.