[Fragment din romanul „Vârtejul dansului, vârtejul vieţii…” de Iulian Popescu, Editura Sitech, Craiova, 2010] MARŢI DUPĂ PAŞTI

[Fragment din romanul „Vârtejul dansului, vârtejul vieţii…” de Iulian Popescu, Editura Sitech, Craiova, 2010]

MARŢI DUPĂ PAŞTI

Cei trei vecini dintr-un sat din Gorj, prieteni „la toartă”, elevi într-a III-a primară prin anii `50, şi buni prieteni, Dan, Negustorul şi Şoferul, îşi luară câte o „boată”, ca să se apere de câini şi plecară pe uliţă.

Uliţa asta era un fel de drum, paralel cu şoseaua principală, dar plasat mai pe deal. Avea case de-o parte şi de alta a drumului. Aici undeva, era o căsuţă a lui „moş Petrică” – cum îi zicea Dan. „Moşul” nu avea mai mult de 40 de ani, dar nevasta lui îi fusese moaşă lui Dan, la naştere, aşa că bărbatul îi era moş lui Dan.

Când au intrat în casa omului, Dan a pus pe o măsuţă un bocanc. Vezi Doamne, el venise „cu afaceri”. „Afacerea” consta în a-l ruga pe moş Petrică, din partea tatălui lui Dan, să-i pună un blacheu la un bocanc.

Moş Petrică mai avea ceva de lucru, aşa că cei trei copii s-au aşezat pe nişte scăunele şi l-au urmărit pe cizmarul satului. De fapt omul era simplu ţăran, dar învăţase, pe apucate, ceva cizmărie, iar seara mai cârpea câte ceva.

Dan, care venea prima oară în casa moşului, a rămas uluit! În primul rând de lumina foarte puternică ce venea de la o lampă suspendată cu un lănţişor de tavan, dar o lampă mult mai tare decât a lor de acasă. Asta avea numărul opt, pe când a lor avea numărul cinci. Mde, consumul de gaz…

Un fum subţire se ridică

Din lampa ta cu abajur…”

[G. Topârceanu]

Dar uluirea „cea mai cea” i-a făcut-o lui Dan un ceas de masă! Nu mai văzuse aşa ceva. Un ceas mare, pe care scria CFR şi care ticăia puternic! Moş Petrică îl cumpărase de la un fost acar la CFR. Pe acea vreme CFR-iştii primeau (contra cost) ceasuri, ca să nu întârzie la serviciu. Şi mai avea moş Petrică un dulăpior cu câteva cărţi. Atmosfera era tare liniştită. Cei trei copii, gălăgioşi de felul lor, au rămas surprinşi de liniştea de acolo, în care toate tac în afară de ceas, care bate măsura.

Scena aceea „foarte patriarhală”, cu cizmarul lucrând la măsuţa lui, ceasul ticăind pe masă şi o lumină puternică, l-a impresionat pe Dan. Auzise el la o serbare în sat, o poezie cu un cizmar:

Sărman cismar!

Ce demon te-a ursit să stai

Pe trepiedul tău barbar,

În noaptea limpede de mai?…”

[G. Topârceanu]

Dar să ne-ntoarcem. Moş Petrică, după ce bătu blacheul, îi zice lui Dan:

– Marţi la „cram” să vii neapărat, nepoate, că vreau să te pun „în ciumag”

– Vin, moşule.

Şi acum „să traducem”. „Cram” era de fapt „hram”, „ciumag” era „ciomag”, iar „şuşea” era „şosea”. Dar, după un „bun” obicei, satul avea argoul său. Cineva, cândva, auzise „hram” şi înţelese „cram” , „ciomag” şi înţelese „ciumag” şi aşa s-au încetăţenit pe acolo cuvintele acestea.

Bisericuţa, tare veche, aşezată pe un deal, aparţinea la două sate şi avea hramul „marţi după Paşti”. Paştele era duminica, a doua zi, luni, era tot sărbătoare, iar a treia zi era, acolo, hramul bisericii, încă sărbătoare. Atunci se aduna la biserică toată lumea, din cele două sate vecine.

Sărbătoreşte-al învierii praznic

Biserica de frunze-nrourate.”

[O. Goga]

Şi iată-i pe cei trei prieteni, pe la „jumătatea prânzului” plecând spre biserică. Dar să-l fi văzut pe Dan! Cine mai era ca el?! Ehe! Era înnoit din cap până-n picioare! Mde, ca de Paşti. Îi făcuse maică-sa haine noi! Adică o cămaşă din tort (din cânepă), albă ca neaua, şi nişte pantaloni tot din tort, dar cu aţă mai groasă, aaaaalbi, ca laptele! Fiind în aprilie, spre mai, evident că cei doi erau desculţi.

Sunt Paştile cele frumoase, şi-n fire zvonul lor străbate,

Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate.”

[O. Goga]

Prin pădurea spre biserică, Negustorul şi Şoferul s-au abătut să culeagă „pupeze” – singurele flori ce mai erau în acel timp, însă Dan nu s-a abătut de la drum, „ca nu cumva să se murdărească!”.

Ajunşi la biserică, au rămas uluiţi de câtă lume era acolo. Veniseră oameni din ambele sate, fiecare cu carul sau cu baniţa, cu de-ale mâncării. Mă rog şi colaci, colivă, ca la hramul bisericii.

Oamenii, gospodari, veniseră pregătiţi. Moş Petrică a coborât din car mai întâi câteva scăunele înalte cam cât să poată sta o pisică sub fiecare şi nişte „chituci”, adică nişte butuci din lemn, înalţi tot cam cât scăunelele, ce se obţineau la retezatul copacilor.

Chitucii aceştia erau folosiţi ca scaune la „cunie” (bucătăria de vară). Pe fiecare chituc a bătut cu câte două cuie, o scândurică lungă cam de două palme. A pus câte doi chituci la rând, distanţaţi cam la trei, patru metri, apoi pe scândurelele de pe chituci a pus scânduri lungi. La mijloc, sub scânduri, a pus scăunele, care însă nu erau… complete, în sensul că nu aveau sub ele… pisici, cum erau acasă.

Şi iată că „a răsărit” deodată o masă lungă, cu câte două banchete lungi. Pe masă a pus feţe de masă, apoi mâncarea.

Cam aşa au făcut şi ceilalţi. Unele femei au pus feţele de masă direct pe iarbă, ca la săpat!

Femeile din satul vecin au fost altfel organizate. Unele au adus mâncarea pregătită acasă, în oale de pământ şi în ţest, altele au făcut împreună fierturile chiar acolo; au adus ceaune, pirostii şi au făcut focul. Au tăiat apoi mălaiurile groase, coapte acasă în ţesturi şi au făcut nişte mese mai mari.

Dan a fost pus în capul mesei, „în ciumag”! Adică avea rezemat de masă un ciomag, pe care, în partea de sus, erau legate nişte flori, o batistă, un fir de busuioc şi o lumânare. Misiunea lui era să ţină de acel ciomag în timpul slujbei popii.

Încet, încet, mesele s-au umplut, mai ales cu copii, care aveau vacanţă de Paşti.

La masa unde „trona” Dan, era şi o fată dintr-a VI-a, care a rămas tare impresionată de „ce bine-i stătea lui Dan cu haine noi!”. Doar maică-sa îl pregătise cum trebuie:

Să fii drag aşa la fete

Cum eşti drag măicuţii tale,

Dragul mamei, drag.”

[G. Coşbuc]

Fata asta dintr-a VI-a avea pe ea o bluză simplă, înflorată, din stambă luată de la cooperativă, o fustă dintr-o pânză ieftină, dar cu pliuri, iar în picioare avea nişte tenişi, pe piciorul gol. Avea părul negru, împletit în două cozi care-i veneau până la piept. Toate pe ea erau curate, ca de Paşti, şi-i stătea bine.

Pe deal, cu vitele, nu umbla ea chiar aşa. Avea o cămaşă din cânepă şi o fustă din doc, iar când era frig lua peste cămaşă o haină, un fel de bluză de salopetă, care, evident, fusese a altcuiva. Pe cap avea, ca la ţară, o basma.

A început slujba, Dan şi-a îndeplinit cu sobrietate rolul şi, gata, s-a trecut la mâncare! S-a început cu ciocnitul ouălor. Dan n-a luat ou de pe masă, ci a scos un ou al lui, adus de acasă. Nu, nu era ou de lemn sau de câţă (bibilică), dar era un ou mai deosebit, cam subţire şi mai lunguieţ.

Toţi au ciocnit, s-au învins unul pe altul, iar în final a fost cel mai bun oul lui Dan. Atunci, moş Petrică a scos şi el un ou al lui, pus deoparte în baniţă şi a zis:

– Ia ciocneşte şi cu mine, nepoate! Cristos a înviat!

– Adevărat a înviat!

Moş Petrică a ridicat oul deasupra capului şi, cu o viteză năucitoare, a coborât cu el spre oul lui Dan, care aştepta „paşnic”. Şi iată că, la acea viteză, oul lui moş Petrică a lovit cu atâta forţă, încât… s-a făcut praf! Adică, mai clar, s-a făcut…zeamă! Că era un ou cu zeamă, fiert incomplet.

Ce a urmat a fost… un dezastru!

Bietul Dan era plin cu zeamă de ou, pe faţă, pe cămaşă şi pe pantaloni! Adică pe hainele lui, noi, imaculate!

Cum era şi „normal”, toţi au pufnit în râs. Se râdea cu lacrimi! Şi Dan avea lacrimi, dar… nu de râs!

Au încercat cei de acolo, mai ales „fata dintr-a VI-a”, să-l cureţe cu ceva cârpe, cu batiste, dar gălbenuşul „nu se lăsa dus” cu una, cu două…

Dar, cu tot necazul lui, oul lui Dan a rămas neînvins!

A urmat masa: felul I ciorbă, felul II varză cu carne, iar felul III – desertul, ceva local: „umplătură”. Negustorul, mai curios, s-a interesat de reţetă, iar o femeie i-a spus-o. Se ia o cratiţă, se pune pe foc şi se topeşte în ea o lingură de untură. Se pune apoi pâine bine fărâmiţată şi puţină boia de ardei iute. Se mai pun doi cartofi fierţi, două linguri de zahăr. Totul se frământă bine şi după ce s-a copt, e gata. Ajunge la patru oameni.

Ei bine, la acel praznic nu s-au ciocnit doar ouă! S-au ciocnit şi pahare! La început – cu ţuică, iar mai apoi – cu vin. S-a lăsat cu veselie, ca la chef! Mde! Bietul Burebista a încercat cândva să taie viile, dar te pui cu oamenii?

Prea se-ntinde veselia

Tot cu praznic şi desfrâu!

Veţi tăia cu toţii viia”.

[G. Coşbuc]

Dar să ne-ntoarcem la hram. La plecare, bietul Dan avea să dea de alt necaz: trebuia să ia acasă ciomagul şi câte o strachină cu fiecare fel de mâncare. Mde, „tainul” celui cu ciomagul! L-au ajutat cei doi prieteni. Pe drum, Negustorul nu s-a lăsat până n-a făcut o afacere! I-a cumpărat oul lui Dan. Ce i-a dat în schimb? Ehe, ceva rar: un creion nou! Cam scump, dar avea el, Negustorul, socotelile lui…

Şi aşa au petrecut cei trei prieteni la hramul bisericii, adică „marţi după Paşti”.

Un comentariu la „[Fragment din romanul „Vârtejul dansului, vârtejul vieţii…” de Iulian Popescu, Editura Sitech, Craiova, 2010] MARŢI DUPĂ PAŞTI

  1. Dulcele ecou al dangătului de clopot

    O, cât aș da – din nou – să pot
    Să fiu – o zi – micul nepot,
    La Priveghere, pe cărare,
    De mână, cu buna MAMA-MARE!

    Petre Cazangiu

Răspunde-i lui Cazangiu Petre Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *