Eugen Negrici: Cum se văd aparenţele

                                                                                                       de Ştefan Vlăduţescu

Povestea critică înscenată-configurată de Eugen Negrici, în „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Cartea Românească, 2008), începe radical când, după o lungă aşteptare postrevoluţionară, spiritul interpretativ constată că s-a produs „moartea spiritului critic”. Asumându-şi conştiinţa apăsătoare că face ce ar fi trebuit să se facă de către toţi şi că ia asupra sa gestul pe care mulţi literaţi au fost tentaţi a-l face, Eugen Negrici cedează unei „ispite căreia, măcar o dată în viaţă îi poţi ceda” şi „respinge brutal seducţia instituţionalizată şi factorii care ne fac supuşii masei şi părtaşii opiniei curente”.

Continuă să citești →

Emilia Dănescu, „Zestrea toamnei”,

ed. Singur, Târgovişte, 2011

de Constantin P. Popescu

      Întâmplător (sau nu?), volumul Emiliei Dănescu, „Zestrea toamnei” (ed. Singur, 2011), s-a deschis singur la pag.76, unde citesc poezia Nu mai slujesc cuvintele: dezghioc cuvintele şi / le agăţ în copacul fără frunze // când privesc spre ele / cu umilinţa pietrelor călcate în picioare / fiecare celulă îmi cere să ţip. Curios, am citit cartea de debut a autoarei de la început, descoperind o adevărată poezie a toamnei, ca zestre a vieţii, comoară de trăiri păstrate în suflet şi dăruite în vers. Am găsit deopotrivă poezii cu rimă şi ritm de baladă, dar şi versuri libere, curate în metaforă şi bine strunite. Pe acestea din urmă le-am simţit mai vii, mai încărcate de sentimentul unor trăiri adânc desluşite.

Continuă să citești →

Mihai Măceş: Tot romantic într-un veac barbar

                                                                           de Ştefan VLĂDUŢESCU

Prin volumul „Romantic într-un veac barbar” (Craiova, Editura Ramuri, 2011), poetul Mihai Măceş resuscită în cheie modern-postmodernă o temă romantică: evaziunea în spaţii mirifice. Perspectiva este una de reverie senină, iar tonul molcom, blând şi aşezat. Nicio disonanţă nu demodulează gama gravă a ceea ce înseamnă tăcerea instalării în locuri pustii şi pustiitoare. Un fir epic leagă poemele: din cauza unui diluviu, oamenii îşi părăsesc casele şi întemeiază în Valea Pârâului o altă aşezare: „… şi veniră apele că acoperiră biserica/veche cu turle cu tot/(…)/nimic de trăit/ce să mai stai când de stat nu mai e/îşi luară inima-n dinţi puţina agoniseală şi trecută dealul dincolo unde liniştea/se-ntinde cât vezi cu ochii…” („şi… veniră apele că acoperiră biserica”).

Continuă să citești →