Eugen Negrici: Cum se văd aparenţele
de Ştefan Vlăduţescu
Povestea critică înscenată-configurată de Eugen Negrici, în „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Cartea Românească, 2008), începe radical când, după o lungă aşteptare postrevoluţionară, spiritul interpretativ constată că s-a produs „moartea spiritului critic”. Asumându-şi conştiinţa apăsătoare că face ce ar fi trebuit să se facă de către toţi şi că ia asupra sa gestul pe care mulţi literaţi au fost tentaţi a-l face, Eugen Negrici cedează unei „ispite căreia, măcar o dată în viaţă îi poţi ceda” şi „respinge brutal seducţia instituţionalizată şi factorii care ne fac supuşii masei şi părtaşii opiniei curente”.
Generic, obiectul analizelor l-ar reprezenta „realitatea psihologică a unei literaturi care a trebuit să supravieţuiască în aerul toxic al unei istorii nenorocite”. Fac obiectul atenţiei situaţiile în care ceva anume alterează datele observaţiei, interpunându-se ca un ecran şi tulburând exigenţele cunoaşterii. Poziţionându-se sincron şi în fază cu sistemul de reprezentări al literaturităţii contemporane, E. Negrici identifică pe mulţi dintre criticii în tonul prea înalt al diapazonului cărora imaginea literaturii noastre a fost distorsionată supralicitant, spiritul tutelar fiind G. Călinescu. Raportarea la Călinescu se face prin relaţionare negativă cu susţinerile acestuia cum că „avem o literatură bogată”, o „literatură superioară”. Antitetic, profesorul Negrici ne învederează dureros un adevăr pe care ne-am deprins să ni-l ascundem: ne iluzionăm că „avem o literatură mare”. Ultra radical, ideii de „literatură superioară” îi este opusă ideea „unei literaturi naţionale modeste”. Precum îşi programa F. Nietzsche, în „Voinţa de putere”, să facă astfel „ca aparenţele să fie văzute”, E. Negrici, pe acelaşi drum al năzuinţei de luciditate, îşi propune să dea la o parte perdeaua de iluzii şi mituri de peste literatura română. Gestul spiritului critic de a se elibera de iluzii este unul radical. Pe o altă dimensiune, înţelegând că a fi radical înseamnă, precum spunea Nicolae Manolescu (cu ani în urmă), „a spune lucrurilor pe nume”, atunci „Iluziile …” constituie un volum ultra radical.
Cartea este eretic-neortodoxă, întrucât desfăşoară o practică de abandonare a normelor criticii cuminţi şi a idolilor seculari cu conştiinţa lucidă că se expune la o condamnare. Conştient de faptul că „relativizarea frumosului este percepută ca o erezie”, E. Negrici acceptă, pentru poziţionarea sa, umbra ereziei şi declară dependenţa valorii de ceasul istoriei, că „textul îşi pierde, odată cu noutatea, valoarea artistică”, că treptat operele intră într-un proces lent şi ireversibil de perimare artistică şi că toate conceptele îşi schimbă în timp conţinutul.
Cartea este subversivă, fiindcă periclitează exigenţele fixate de canon şi, totodată, vădeşte o împotrivire la rămânerea în ordinea valorilor tabu. Se constată cum „criticii din toate generaţiile se folosesc astăzi, de fapt, de canonul literar şi de ierarhiile instituite de G. Călinescu” şi că un subcod al pioşeniei şi al respectului canonic a bruiat constant decodarea, reprimând orice atitudine critică. De aceea, opozitiv, ea se pronunţă pentru susţinerea iniţiativelor de primenire a canonului, combate „îngheţarea canonului”.
Cartea este anarhistă: atât prin înscrierea în mersul dorinţei de purificare care face vizibilă o atitudine de revoltă faţă de canonul inerţial, de „sentimentele cuvenite” şi iluziile tartrate, cât şi prin faptul că respinge categoric supunerea canonică şi admite survenirea unui cutremur al avangardei.
Cartea reprezintă o anaplastie, întrucât spiritul critic se angajează în a da formă normală părţii mutilate a corpului literar: sunt elidate conceptele abuzive şi falsele glorii rezultate din „erori de percepţie şi distorsiuni de receptare”.
În studiul său „Despre televiziune” (Bucureşti, Editura Art, 2007), Pierre Boudieu opera o delimitare între sociologi cinici (cei care speculează „cunoaşterea legilor mediului” în elaborarea de „strategii cât mai eficiente”) şi sociologi clinici (cei care profită de „cunoaşterea legilor şi a tendinţelor” cu scopul de a aduce corecţii fenomenelor examinate). Şi în critica literară am putea delimita critici cinici şi critici clinici. Cei dintâi se servesc de competenţa critică pentru a-şi modela demersul hermeneutic. Cei din urmă exploatează diagnosticarea critică în a se pronunţa pentru modificarea, pentru anaplastia câmpului literar. Din această perspectivă, prin cartea sa, Eugen Negrici se dovedeşte a fi preponderent un critic clinic, căci principalul său demers este să facă vizibile aparenţele, să conştientizeze iluziile, să le constate cauzele şi să determine o receptare neapăsată de factori ex-estetici. A fi radical, eretic, subversiv, anarhic şi anaplastic însemnă a fi un critic clinic. Incidental în cronica sa „Iluziile pierdute” („Scrisul românesc”, iulie, 2008), G. Coşoveanu intuia luciditatea clinică a profesorului Negrici, vorbind de un „patos rece, de clinician”.
Modelul raportului clinic se instutie prin metafora „fiinţă a literaturii”. Literatura română este o fiinţă anormală: sistemul său de valori este fixat sub presiuni ideologice, îi lipsesc punctele sigure de reper, nu are stabilitate şi echilibru, mimează sau îşi inventează organicitatea, procesualitatea şi continuitatea. Ca atare, ea trebuie examinată „precum medicii cazurile interesante” şi determinată în „limbajul clinicienilor”. Perspectiva clinică revelează că literatura română a suferit de „tulburări de disgenezie” („o naştere anevoioasă”, cu întârziere). De aceea, poartă „semnele distrofiei” şi apare ca o „fiinţă cu sănătatea veşnic periclitată”, trăind într-un „peisaj bolnav”, într-o „istorie ostilă”, „într-o istorie nefericită”. Fiinţa literaturii suferă de „boli”, „maladii” şi „traume”. Ea vieţuieşte în aerul „toxic al unei istorii nenorocite” şi în cadrul unei „psihologii (…) ostile”. Are „temperatură” şi „semne clinice”, prezintă „simptome” sau „agonizează”, manifestă câte „un puseu de vitalitate”.
Întrucât nu ar putea exista fără întreaga bogăţie a sufletului omenesc, iar „această bogăţie este condiţionată de consimţirea în fantasmă, în minciună şi în mit” , fiinţa literaturii este sensibilă la mituri şi iluzii. În studiul nostru „Comunicare jurnalistică negativă” (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006) arătam că persuasiunea este un demers în tehnologia operaţională a căruia „se delimitează patru operaţii persuasive fundamentale: minciuna, mitul, ficţiunea şi seducţia”. Profesorul E. Negrici îl califică pe Călinescu ca fiind „fără îndoială cel mai persuasiv dintre regizorii literaturii”; acesta a pus în undă „flatarea orgoliului creator naţional” (p. 220). Consemnează „o fascinaţie reală” exercitată de Nae Ionescu, „puterea de seducţie” a lui Nichifor Crainic. Notează că C. Ciopraga „compune un tablou încântător al literaturii noastre”, iar Constantin Noica dă „strălucire spiritului creator românesc”. Permeabilitatea fiinţei în genere la persuasiune (minciună, mit, fantasmă şi seducţie) face fiinţa literaturii aptă să absoarbă şi să genereze mit şi iluzie.
În general, iluzia, „illusio” se defineşte drept „adeziunea tacită la aceeaşi doxa” (precum susţine P. Bourdieu în „Meditaţii pascaliene”, Bucureşti, Meridiane, 2001). Traumele istoriei, arată E. Negrici, produc două stări de conştiinţă generatoare de mit şi activează, în ultimă instanţă, mituri. La rândul lui, mitul „impune faptelor o ordine şi un înţeles, dându-ne şansa de a ieşi printr-o iluzie, din inconfortul şi spaima incomprehensibilului”. Aşadar, o primă, certă sursă de iluzii sunt miturile. Ele chiar „alcătuiesc o perdea de iluzii ocrotitoare”. Pe de altă parte, „orice schimbare este producătoare de iluzii”: schimbările rodesc irepresibil iluzii. În al treilea rând, pe componenta sa mai raţională, prin conştiinţa sa critică, literatura însăşi îşi produce iluzii, tehnici de iluzionare şi seducţie, concepte iluzorii.
Anormalitatea literaturii române se sprijină esenţialmente pe un spirit critic deficitar, parcă mai retardat decât însăşi literatura. Ea se lasă manipulată de propria conştiinţă, alterată şi şovăitoare. Literatura română (întârziată, desincronizată şi defazată) este, în parte, creaţia unui spirit critic orbit şi nevolnic, creaţia unui spirit critic aflat uneori „sub narcoză”, alteori „sub anestezie”. Critica a înregistrat şi „agonia”, „dezertarea”, „autosuspendarea”, „diminuarea”, „anemierea” spiritului critic, iar „după Revoluţie, agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui”. În marea lor majoritate, iluziile literaturii române sunt opera criticii şi istoriei literare.
Gestul clinic major al lui E. Negrici este de a da la o parte voalurile şi perdeaua de mituri şi iluzii de pe literatura română, „a reface contactul firesc cu opera”: a face ca aparenţele să fie văzute.
Pe un al doilea plan, se situează componentele gesticii cinice a lui E. Negrici: spiritul de negaţie şi miza pe „forţa expresivă a gândirii opozitive”.
Iluziile literaturii române provin din adeziunea fără simţ critic la o aceeaşi inerţială doxa. Paradigmaticul critic clinic care este E. Negrici renunţă la consimţirea în minciună, fantasmă şi mit, dă la o parte perdeaua de iluzii de pe literatura română, ne arată cum să vedem aparenţele.