Despre bunica

            Am revăzut de curând emisiunea la care am fost invitat să vorbesc despre Maria Lătărețu. O revăd cu drag. Și, de fiecare dată trăiesc o emoție deosebită. Îmi dau și câteva lacrimi. E o coardă sensibilă în sufletul meu care rezonează ori de câte ori o ascult pe artistă. O asemăn mult cu bunica mea paternă care era născută în 1913. Maria Lătărețu e născută în 1911 și a murit în 1972. 61 de ani. Bunica mea a murit în 2011. 87 de ani. A fost o țărancă simplă cu frica lui Dumnezeu. Pe ambii copii (tata și unchiul) i-a născut singură acasă, apoi a venit o vecină care le-a legat buricul. Fără moașe, medici, 112 etc. A mai avut un băiat, dar s-a prăpădit de pneumonie (nu se descoperise penicilina) după o răceală cauzată de o ploaie. Bunicul era concentrat în armată, iar bunica făcea totul. A prins-o ploaia cu vacile și avea copilul cu ea în scutece. Nu avea cu cine să-l lase acasă. În Gorj, vacile sunt duse la pășunat de prânz și de amiază. Adică între 05.30 -10.30 și 16 – 21. Între 10.30 – 16.00 stăteau acasă fiind căldură mare. Dar nu erau numai vacile. Porumbul, grădina de legume, via, fânul de cosit, strâns și adus acasă, lemne de foc, vietățile din bătătură și ar mai fi destule. La țară nu ai hodină – poate doar iarna dacă ai lemne sparte. Atunci îți permiți luxul să stai la gura sobei cu gutui în cuptor, ceai sau țuică fiartă pe plită și turta-n spuză.

            Iată că a mai trecut un an. Acum în 2015 schimb prefixul. Voi împlini 50 de ani. O jumătate de veac. Prima jumătate a vieţii mele. Mi-am propus să depăşesc suta. Ieri mi-am descărcat pozele de pe telefonul mobil în calculator. Multe frumoase. Amintiri plăcute. Am găsit ceva inedit totuşi, apropo de suta de ani. Am trei poze ale unor cruci de răposaţi care au depăşit suta de ani. Una într-o comună din judeţul Gorj, alta a unei măicuţe de la Prislop şi una a unui stareţ de la Mânăstirea Târgu Logreşti.