Tiana Badea: Ultimul tren spre infinit (Lirică), Editura AIUS, Craiova, 2019, 64 p. Prefață, de Dan Ionescu

Prefață

de Dan Ionescu

Pentru a trăi plenar iubirea, cel puțin în spațiul presupus de literatura căreia i s-a dedicat, Tiana Badea aspiră la o devenire anatomică în acord cu atributele specifice poeziei, în genul transformărilor de care sunt capabili eroii inventați de cineaștii de la Hollywood (precum Iron Man): „șuviță cu șuviță din părul meu castaniu / capătă un orgoliu umezit de poezie” (Ploaia). Față de o asemenea metamorfoză, nădăjduită de către tânăra autoare, interlocutorul, care i-a redat disponibilitatea de a fi apreciat din nou valorile trecutului, este văzut în osmoză cu natura: „mă pierdeam cu firea, / în părul tău multicolor, / Aproape, de inima ta arsă de soare, ce se legănă în vânt și cade în umbră, / ca frunzele de toamnă” (Departe, aproape). Spre o interiorizare a mediului ambiental tinde însăși eul liric: „Zile, ce ne inundau visele și inima cu fericire, / ard în focul de paie imens / din ochii mei” (Nemuritorul).

Sara pe deal 

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.