Tiana Badea: Ultimul tren spre infinit (Lirică)

Tiana Badea: Ultimul tren spre infinit (Lirică), Editura AIUS, Craiova, 2019, 64 p. Prefață, de Dan Ionescu

Prefață

de Dan Ionescu

Pentru a trăi plenar iubirea, cel puțin în spațiul presupus de literatura căreia i s-a dedicat, Tiana Badea aspiră la o devenire anatomică în acord cu atributele specifice poeziei, în genul transformărilor de care sunt capabili eroii inventați de cineaștii de la Hollywood (precum Iron Man): „șuviță cu șuviță din părul meu castaniu / capătă un orgoliu umezit de poezie” (Ploaia). Față de o asemenea metamorfoză, nădăjduită de către tânăra autoare, interlocutorul, care i-a redat disponibilitatea de a fi apreciat din nou valorile trecutului, este văzut în osmoză cu natura: „mă pierdeam cu firea, / în părul tău multicolor, / Aproape, de inima ta arsă de soare, ce se legănă în vânt și cade în umbră, / ca frunzele de toamnă” (Departe, aproape). Spre o interiorizare a mediului ambiental tinde însăși eul liric: „Zile, ce ne inundau visele și inima cu fericire, / ard în focul de paie imens / din ochii mei” (Nemuritorul).

Cu toată risipirea în dragoste, clamată fără complexul de a se fi deconspirat destinatarului acestor efuziuni, totuși tânăra, căreia, uneori, i se pare a fi fost părăsită de muze, înlocuite, intempestiv, de umbrele supliciului: „În jur, umbrele-mi rostesc numele tău sec / și fără încetare te strigă, / dar tu te prefaci că nu le auzi ignorând tăcerea subită / din vocea lor mincinoasă” (Subsol), se regăsește pe sine, datorită pasiunii pentru scris: „Aproape, departe / Într-un maraton al vieții, pe o stradă nenormală, / sora mea, poezia, mă aștepta” (Departe, aproape). De fapt, cu această ocazie, este identificat „ultimul tren către infinit”, anume poezia.

Principalul mijloc de transmitere a trăirii este antinomia. De exemplu, într-un poem, prin apelarea la antiteză, sunt expuse contextele prezent și de început ale stării de iubire: „Ai fost, din primul nostru schimb de priviri, o amintire suflată de vânt și readusă… / Ai fost ieri, la mine în geam în stropii de ploaie și în cerul non-color, / într-un cartier mai vechi… / Ai fost azi, doar printr-un simplu gând, pe o bancă lângă mine, / sau pe aripile unei idei părăsite” (Ai fost Mâine). Liviu Rebreanu a avut impresia, mărturisită drept pretext al romanului Adam și Eva, că a recunoscut în ochii unei femei din apropiere, în trecere pe stradă, pe aceia ai iubitei dintr-o viață anterioară. Și Tiana Badea exprimă un astfel de efect propriu metempsihozei, semn al unei prețuiri cu argument; ceea ce nu s-a configurat cândva (în altă viață), probabil dintr-o imprudență de tip comunicațional, se va realiza în această existență, fiind auspicii pentru fapt, precum atuul omniprezenței al celui care i-a inspirat visul de completare spirituală.

Declamările pe marginea unei așa-zise iubiri grave fac parte din registrul ludic pe care-l permite literatura, a cărei misiune primordială este de a produce o bucurie minimală masei de cititori. Înainte de orice, tânăra autoare a deprins ideea că dimensiunea scriiturii este ideală pentru atingerea oricăror visuri, inclusiv pentru eventuala remediere a ceea ce mai vine dintr-un timp trecut (indefinibil), în acord cu teoria transmigrației sufletelor individuale, la modă în filosofia actuală.

Avântul de a se exprima pe sine, din postura exclusivă a aceleia suferind un sentiment universal (precum iubirea, căreia-i dedică întregul volum), relevă aptitudinea creativă și ambiția de a reuși în literatură, ale sensibilei Tiana Badea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.