*Despre logos

Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2019

În cel mai recent volum, poeme abandonate în cuvinte (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2018), al cărui titlu face trimitere la forța de creație a logosului, Ioan F. Pop își exprimă stările din vecinătatea iluziilor, iar una dintre stări este de plenitudine, chiar de expansiune anatomică, precum personajele urmuziene activau în planul real cu o dublă însușire, mecanică și umană: „culcat pe spate, ca într-o veche iluzie, / așteptam mângâierile ierbii, / șoaptele vântului / (…) / penumbrele altui timp curgeau printre genele ușor întredeschise, / printre degetele crescute pe tot corpul”. O cauză a solitudinii voluntare o reprezintă propensiunea poetului de a fi altceva decât este, saturat de limitele condiției de om; de exemplu, tinde să facă parte din clasa gasteropodelor, convins că „surghiunul e ultima cochilie în care mai scurmă / ghearele de vapori ale bătrânelor închipuiri”. Pentru că metamorfoza nu poate avea loc în realitate, recurge la evaziuni spirituale, dar și un asemenea procedeu de auto-alienare induce monotonia și oboseala. O cale de reechilibrare a propriei naturi este credința în Iisus: „mâna s-a săturat să fie salahor la himere. / și-a făcut cruci după cruci”.