https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică apărută în „Gazeta Gorjului”, Nr. 7 / 2026

Prin cel mai recent roman al lui, Călătorie pe tivul vieții (Editura AIUS, Craiova, 2025), al cărui filon urmuzian se lasă recunoscut încă din titlu, Cristian George Brebenel reînvie, într-o formulă de amplă desfășurare barocă, aventura unei lumi aflate într-o perpetuă metamorfoză. El își asumă provocarea de a aduna și orchestra elementele care alcătuiesc existența, restituindu-le o exuberanță expresivă și o densitate imaginară în care grotescul, ludicul și reflecția asupra condiției umane se întrepătrund într-o vastă compoziție de factură barocă: „Eu aș dori să revin la seva și mustul lucrurilor complicate, la seva și mustul vieții – căci, nu-i așa, viața e complexă! – la o explozie barocă a elementelor ce compun existența și ne înconjoară în mii de nuanțe, să trec de la domnia verbului la domnia substantivului și a adjectivului. Astfel e firesc ca scriitura să devină complexă și să ceară mai multă atenție”.

https://blog.revistaderecenzii.com

*„Convorbiri literare”, Nr 7 / 2026, pp. 78. 79. 80

În contextul axiologic al postmodernității, caracterizat prin pulverizarea discursivă și generalizarea unei atitudini cinice în spațiul literar contemporan, Monica Pillat recuperează dimensiunea sacră a cotidianului și a memoriei, fapt evident și în cel mai recent volum de lirică, intitulat sugestiv Chilia fără ziduri (Editura Spandugino, București 2026).

Poemul inaugural anunță un nucleu tematic structural: libertatea inalienabilă a individului de a-și asuma propria condiție umană. Apetența pentru zbor capătă o asemenea magnitudine, încât transfigurarea eului liric feminin într-un stol de berze — act de sorginte demiurgică orchestrat de figura iluzionistului — se dovedește insuficientă pentru a-i atenua elanul: „- În ce-ai dori să te preschimb? / M-a întrebat iluzionistul, / Pe când cortina cobora. / – Aș vrea să fiu un stol de berze” (În două locuri). În plus, secvența finală face o disociere de natură metafizică între spiritul dionisiac, definit de un avânt irepresibil, și ființa empirică, încorsetată de imanentul existenței terestre: „Nu știu cât a trecut de când / Sunt simultan în două locuri, / Jos, pe pământ, și în înalt, / Strânsă-ntre margini, nesfârșită, / Captiv de liberă-n adânc”.

https://blog.revistaderecenzii.com

*„Scrisul Românesc”, Nr. 6/2026

Volumul de proze de întinderi diverse, intitulat Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire (Editura POLIROM) și semnat de Adrian Alui Gheorghe, scriitor cu un stil inconfundabil, reunește un corpus de douăsprezece narațiuni, fiind completat de o Addenda despre „Obsidianul negru de la Dalnegorsk”.

În literatura lui Adrian Alui Gheorghe, adesea marcată de ironie fină, realism psihologic și o atenție deosebită acordată detaliilor din viața orașului sau a mediului cultural introducerea unei note sau a unui element precum „Obsidianul negru de la Dalnegorsk” nu este întâmplătoare și servește mai multor scopuri estetice. Termenul „Zugzwang” vine din șah și definește acea situație disperată în care orice mutare ești obligat să faci, îți înrăutățești poziția. Obsidianul negru, ca piatră mitologică, este adesea asociat în ezoterism cu „oglinda adevărului”, cu abilitatea de a scoate la iveală cele mai întunecate și ascunse părți ale psihicului. Este o metaforă perfectă pentru blocajul personajelor lui, o limită pentru care, pentru a o depăși, este nevoie de un atu, de o virtute congenitală. Autorul folosește această notă cu aer științific / geografic pentru a ancora povestirile (adesea absurde sau suprarealiste, în descendența lui Urmuz) într-o realitate stranie. Dalnegorsk devine un spațiu mitologic, un capăt de lume unde rațiunea se fracturează. Obsidianul negru este un obiect cu puteri magice, un talisman, venit parcă din altă dimensiune (trimitere la caracterul straniu, aproape extraterestru al locului din Rusia) care explică sau potențează atmosfera de „stradă cu o singură ieșire” a volumului. Este, în esență, un „obiect găsit” din realitatea dură a Siberiei, transformat de scriitor într-un simbol literar al misterului insolubil și al fatalității. 

https://blog.revistaderecenzii.com

Ontologia sacrului și rigorile intimismului* „Scrisul Românesc”, Nr. 5/2026, pp 8,9

Titlul volumului Cartea zilelor care n-au fost (Editura Cartea Românească, București, 2026) de Mihai Firică determină o deschidere semantică tripartită, bazată pe axe temporale și intertextuale distincte. Prima direcție, dimensiunea intertextuală, ancorează discursul poetic într-un context istoric și social traumatic.

Cea de-a doua instanță, dimensiunea retrospectivă (a potențialității trecute), vizează „zilele care n-au fost” și pornește de la ipoteza contrafactuală a existențelor neîmplinite, dar prefigurate discursiv în cuprinsul poemelor. Dimensiunea prospectivă: în cele din urmă, titlul trimite către un viitor ipotetic, înspre zilele care încă nu s-au materializat, dar a căror posibilitate de survenire este latentă în atmosfera lirică a textelor analizate. 

Mihai Firică manifestă o preocupare autoreflexivă față de geneza actului poetic, instituit ca un echivalent al textului biblic primordial. Din perspectiva lui, cuvintele sălășluiesc într-un topos metafizic, de unde descind deja întruchipate în forme, însă, în această iconografie, starea pe care logosul o transportă cu sine solicită atenție, o stare de o rară puritate, definită printr-o fidelitate cvasi-mistică față de poetul care se așază la masa de scris: „Înainte de a mi se așeza cuminți / pe coala albă pe care îmi odihnesc fruntea, / cuvintele adulmecă în direcția mea / ca niște cățeluși cu boturile umede” (Facerea poemului).  

https://blog.revistaderecenzii.com

O hermeneutică a sistemului călinescian

În volumul Poezia Realelor și universul liric (Editura Junimea, Iași, 2025), Cassian Maria Spiridon întreprinde o necesară și densă exegeză asupra operei lui G. Călinescu. ​

Întâiul popas al analizei vizează raportul dintre autonomia esteticului — sanctuar al spiritului liber, unde opera aspiră la propria ei lege — și tribulațiile partinice ale veacului. În acest perimetru de fricțiuni, judecata critică a lui G. Călinescu își testează consistența și capacitatea de a rezista presiunilor istoriei, întrucât acolo unde contextul cere adeziuni și alinieri, spiritul critic, dacă rămâne fidel sieși, își revendică dreptul la distanță, la nuanță, la o suveranitate a preferinței, care nu se lasă confiscată: „Locul lui Călinescu, stabilit de E. Lovinescu, se află în a treia generație postmaioresciană. Lovinescian ca formație, după cum remarca și N. Manolescu, criticul este autorul primei istorii integrale a literaturii române, de natură strict estetică, față de Istoriile lui E. Lovinescu, fatalmente teziste, având rol de manuale practice” (G. Călinescu, între autonomia esteticului și angajamentul partinic).

https://blog.revistaderecenzii.com

Temperamentul ca fatum*, în revista „Convorbiri literare”, Nr. 5 / 2026

​            Marin Iancu propune, prin vasta monografie, intitulată Marin Preda. Vocația pentru echilibru și totalitate (Editura Editgraph, Buzău, 2025), un itinerar critic de o remarcabilă densitate, urmărit cu o stăruitoare fidelitate față de imperativul echilibrului. Autorul angajează un parcurs exegetic marcat de o progresivă complexitate, în care traseele ideatice se întrețes cu arhitectonicele romanești cele mai elaborate. Efortul lui critic se constituie într-un veritabil acord creativ cu substanța operei studiate, izbutind să descifreze mecanismele imagismului simbolic, precum și acea polifonie de semnificații, dedusă din imaginarul fantasmatic al scriitorului.

Structurată în douăsprezece capitole, subdivizate la rândul lor în paragrafe și „subsecvențe” care migălesc detaliul cu o precizie aproape monografică, lucrarea de față urmărește geneza și metamorfozele prozei lui Marin Preda. De asemenea, există un Cuvânt înainte cu atribuție de orientare axiomatică, precum și o impozantă Bibliografie.

https://blog.revistaderecenzii.com

De la presocratici la estetica modernă*, în „Scrisul românesc”, Nr. 4 / 2026, p. 9

VVolumul semnat de Cassian Maria Spiridon, intitulat sugestiv Rugul ce nu se mistuie (Editura Timpul, Iași, 2022), valorifică o metaforă de sorginte biblică pentru a desemna perenitatea unei vocații nestinse. Titlul, simbol al imortalității pasiunii creatoare, circumscrie devotamentul necondiționat față de fenomenul literar și, cu precădere, față de arta poetică, văzută ca un nucleu spiritual care supraviețuiește trecerii timpului fără a-și epuiza forța de iradiere.

Capitolul inaugural se constituie, în fapt, într-o veritabilă micromonografie dedicată publicației „Poezia”, proiect editorial de anvergură fondat de Cassian Maria Spiridon în pragul ultimei decade a secolului trecut. Autorul reconstituie geneza și parcursul acestei reviste, subliniind rolul acesteia în peisajul literar postdecembrist și efortul de cristalizare a unei noi direcții în estetica lirică a vremii: „Ca program și direcție, revista își propune cu prioritate afirmarea poeziei naționale actuale, dar și a celei universale – se înțelege, în haină românească; aici vor fi prezente eseuri și articole privind creația în general, va fi pusă în discuție condiția artistului și câte altele. În fascicula critică vor fi panoramate, pe cât posibil, aparițiile editoriale în domeniu. Frecvența de apariție ține cont de succesiunea anotimpurilor. În măsura în care se va impune și mijloacele financiare vor permite se va putea trece de la patru la douăsprezece numere pe an. Fiecare apariție, în partea teoretică, își propune discutarea unor teme mai generale: Poezie și Metafizică, Poezie și Dragoste, Poezie și Transcendență, Poezie și Filosofie, Poezie și Dumnezeu, Poezie și Magie, Poezie și Muzică, Poezie și Suferință ș.a.m.d. Am început cu Poezie și Metafizică și vom continua în ordinea propusă. Deschisă tuturor celor care mărturisesc întru Poezie, singura grila fiind cea axiologică, așteptăm pe adresa redacției colaborări din orice colț al țării, inclusiv Nordul Bucovinei și Basarabia, dar și din diaspora românească” (Revista „Poezia” în o sută de anotimpuri).

https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică publicată în revista „Convorbiri literare”, Iași, 4 / 2026

Cartea Monicăi Pillat, intitulată Capcanele închipuirii (Editura Spandugino, București, 2025), este articulată pe șapte secțiuni distincte: În mreje, Tâlcul grădinii, Ca niciodată, Cititul pe furate, O rătăcire, Subterfugii și În acuarela de demult.

Încă din preambulul secțiunii inaugurale, Tâlcul grădinii, regăsim o anume nostalgie față de corespondența clasică, acel dor de epistolă trimisă și primită sub pecetea ritualului poștal.

Sub aparența unui simplu schimb, prima ficțiune a ciclului, Talantul dezgropat, configurează un dialog de substanță privind virtuțile chibzuinței și, mai ales, preeminența onorabilității morale, ilustrată prin figura acelui proprietar care și-a cedat, odinioară, locuința. Protagonista acestei mici drame de conștiință, Lea, se află în fața unei perplexități sentimentale (cu inima îndoită, am zice), ajungând să execute — cu acea migală dictată de respectul față de generația apusă — rugămintea testamentară a venerabilului Almin, o efigie a spiritului desuet și a eleganței de modă veche: „Lea împături foile scrise și le puse grijulie într-un plic. Apoi își ridică privirea de pe birou spre geamul șiroind de ploaie. Era încă devreme, după-amiaza, dar norii vineți micșoraseră lumina, învăluind casele de pe deal și pomii în penumbre”; „Se pare că-i un domn de modă veche, nu agreează câtuși de puțin formatul electronic care ignoră caligrafia personală, zâmbi Lea, pe când își punea plicul în buzunarul fulgarinului albastru”.  

https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică publicată în revista „Scrisul românesc”, Nr. 3/2026, pp 10, 11

Volumul Eminescu – ziarist politic (Editura Hoffman, Caracal, 2022), semnat de Cassian Maria Spiridon, se constituie într-o exegeză necesară, fundamentată pe observația că dimensiunea politică deține o pondere covârșitoare în corpusul publicistic eminescian. În viziunea autorului, paginile dedicate fenomenului politic eclipsează, prin amploare și densitate, abordările vizând cultura, religia sau instituția învățământului. Motivația acestui demers critic rezidă în analogia frapantă dintre efervescența epocii poetului și tribulațiile prezentului. Perioada activității lui Eminescu este definită ca o etapă de transformări structurale, marcată de efortul de modernizare a tânărului stat de la gurile Dunării, de obținerea Independenței și de instaurarea demnității regale. Totodată, autorul evidențiază patologia acelei democrații incipiente, încă lipsite de stabilitate: coliziunea ideologică (lupta acerbă și adesea lipsită de scrupule între facțiunile politice), precaritatea instituțională (fenomenul corupției generalizate și adoptarea mimetică a unor forme legislative apusene, în absența unei adaptări organice la specificul național) și instabilitatea sistemică (o epocă „neajezată” care, prin similitudini frapante, oglindește neliniștile și carențele realității noastre imediate).