Cel mai recent volum de lirică semnat de Ștefan Melancu, Întoarcerea la real (Editura Limes, Cluj, 2025), își organizează materia poetică în cinci secțiuni — Nașterea atunci a poeziei, Vara firii, Poemele nopții, Alergarea chipului și Întoarcerea la real — alcătuind un traseu care poate fi privit ca o succesiune de stări ale conștiinței. Denumirile capitolelor anunță temele, dar și prefigurează o adevărată gramatică a volumului: nașterea cuvântului, includerea acestuia în ritmurile firii, traversarea nocturnului, căutarea chipului și, în cele din urmă, revenirea la real.
Această întoarcere nu trebuie înțeleasă însă ca o simplă revenire la ceea ce este recognoscibil sau imediat perceptibil. Realul lui Ștefan Melancu este unul filtrat prin memorie, afectivitate și imaginație. Prin arta scrisului, autorul încearcă să recupereze sensurile ascunse ale vieții, acele vibrații pe care privirea grăbită le pierde.
Prin filtrul gnoseologic și metodologic propus în lucrările antropologice ale lui Nicolae Panea, cu precădere în volumul Gramatica funerarului (Editura Etnologică, București, 2026), conceptul de „gramatică” depășește accepțiunea strict lingvistică, transformându-se într-o veritabilă categorie sintagmatică a socio-antropologiei culturii. În această grilă de citire, „gramatica” desemnează ansamblul de reguli structurale, coduri semiotice și prescripții ritologice care guvernează, ordonează și validează manifestarea empirică a gesturilor thanatice.
Dezvoltarea acestei premise comportă trei direcții analitice fundamentale. Codificarea practicilor și morfologia gestului ritologic. Așa cum o limbă naturală folosește o morfologie și o sintaxă pentru a genera discursuri inteligibile, spațiul ritualic funerar activează un „alfabet” al practicilor corporal-comportamentale (bocetul, gestica doliului, orientarea spațio-temporală a corpului neînsuflețit, manipularea obiectelor rituale). Aceste reacții și gesturi sunt invariante formale investite cu valoare comunitară. Gramatica funerarului este cea care convertește emoția brută a pierderii într-un limbaj colectiv coerent, structurat și lizibil pentru membrii comunității: „Deși înspăimântătoare, moartea poate fi considerată, mai curând, ca o împlinire decât ca o pedeapsă. Ea face parte din logica senina a ciclicității vieții. De aceea, țăranul român se pregătește încă din viață ca trecerea lui în lumea strămoșilor să se facă în mod sigur, corect și fără prea multe chinuri pentru cei rămași. Această grijă pe care o are fiecare pentru pregătirile funerare vizează, pe de o parte, propria liniște sufletească, acomodarea psihică, iar, pe de altă parte, protecția celor vii. Datoria acestora față de cel plecat pe lumea de dincolo este înfăptuirea ritualului. Această datorie este esențială și nu poate fi preluată de nimeni. Neîmplinirea ei are efecte dintre cele mai nefericite, care afectează atât statutul sufletului mortului, rămas pribeag, neintegrat în lumea strămoșilor, cât și destinul neamului”.
Volumul despre Familia Pif (Editura Revers, Craiova, 2026), semnat de Dodo Niță, se plasează la intersecția dintre monografia critică și dicționarul bio-bibliografic, hibriditate structurală care îi atribuie din start un statut singular în peisajul benzii desenate autohtone și europene. Originalitatea demersului este susținută de doi piloni metodologici și tematici fundamentali. Dimensiunea empirică și caracterul de istorie orală. Spre deosebire de instrumentele lexicografice clasice, adesea tributare unei compilații de date administrative, lucrarea lui Dodo Niță se distinge prin caracterul nemijlocit al cercetării. Autorii inserați în acest corpus sunt subiecți ai unei cunoașteri directe, viva voce. Interviurile față în față și interacțiunile personale pe care autorul le-a avut cu creatorii revistei „Pif Gadget” transformă volumul într-un document de istorie orală extrem de valoros. Această abordare adaugă o încărcătură afectivă și o acuratețe a detaliului biografic care nu ar fi putut fi extrase exclusiv din surse terțiare.
Gabriel Chifu și-a construit în ultimele decenii o operă epică solidă, caracterizată de interesul pentru marile teme existențiale: libertatea, destinul, puterea, identitatea, devenirea spirituală și raportul individului cu istoria. Critica literară a observat că multe dintre romanele sale sunt construite ca parabole moderne, în care realismul se împletește cu simbolul, alegoria și reflecția metafizică.
Într-un mod care amintește de vechile credințe ale omului, pentru care visul nu era simplă nălucire a somnului, ci semn al întâmplărilor care aveau să vină, Gabriel Chifu își începe romanul Trenul (Editura Cartea Românească, București, 2026) prin înfățișarea unui vis premonitoriu. Astfel, încă din primele pagini, autorul așază narațiunea sub semnul unei realități lărgite, în care faptul comun se împletește cu taina, iar existența omului pare că primește, din când în când, ecouri dintr-o ordine nevăzută a lumii.
*în revista „Convorbiri literare”, Iași, Nr. 9 / 2026
Urmărind itinerariul literar al Alexandrei Târziu, de la primele exerciții de fină disociere analitică din Nu se poate preciza (1967) ori Nu-mi pasă (1969), trecând prin faza de subtilă tensiune epică din Sperietoarea din Hors (1979) și până la nuanțările reflexive din False obiecte prețioase (1998) sau Libertatea peștilor captivi. Scene globale (2006), se poate identifica una dintre constantele operei ei: vigilența critică, dublată de o rară acuitate a observației morale. Aflată astăzi la ceasul permeabil retrospectivei, scriitoarea ne introduce, prin cel mai recent op, Văzute și nevăzute la Casa Monteoru ((Editura Vremea, București, 2025), în penumbra și culisele anilor ’80, perioadă care a precedat exilul ei transatlantic.
Dan Ionescu, Lirismul arghezian, de la canon la subversiune. Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, 2026
în „România literară”, Nr. 35/2026, p. 10
Tudor Arghezi rămâne, în continuare, prin marea diversitate, prin originalitatea și prin profunzimea operei sale, scriitorul (și publicistul) de citit și de interpretat. Se pot pune, astfel, în valoare alte aspecte (relevante), îmbogățindu-i, pe bună dreptate, imaginea artistică. Deși exegeza acordată scrierilor sale este vastă, ea rămâne, desigur, nesfârșită. În acest proiect de continuă „recitire” se înscrie și cartea lui Dan Ionescu, Lirismul arghezian, de la canon la subversiune (Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, Târgu Jiu, 2026, prefață de Crișu Dascălu). În Argument, autorul își precizează țintele: „Estetica urâtului, fenomenologia degradării, metafizica obiectului umil, lirismul ludic sau anxietatea psalmică sunt analizate ca expresii ale unei ontologii poetice de coerență. […] Alt obiectiv major al lucrării îl constituie reevaluarea raportului dintre Arghezi și modernitatea europeană. […] În același timp, este analizată receptarea critică a operei – de la interpretările interbelice până la reevaluările post-1990 –, pentru a evidenția mutațiile de paradigmă și schimbările de accent hermeneutic.” (p. 5).
Titlul celui mai recent volum semnat de Adrian Frățilă, Sicomor sădit în mare (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2025), este o metaforă pentru condiția creatorului. Arborele exotic, transpus în mediul marin, devine un alter ego al poetului, care, după o viață dedicată alterității și efortului de armonizare socială, constată eșecul comunicării interumane, motiv pentru care alege deliberat reconfigurarea propriului spațiu prin racordarea la elementul acvatic. Spre deosebire de iluzia stabilității sociale, caracterul intrinsec dinamic al mării elimină din start pretenția unei statornicii inter-generaționale.
Din punct de vedere structural, volumul este proiectat în patru macro-secțiuni, fiecare fiind gândită drept o „ramură” a aceleiași axe simbolice – maiestuosul sicomor: Ramul cel dintâi (Echinocțiul de fiecare zi), Al doilea ram (Vânător înzăpezit), Ramul al treilea (La arat văzduhul) și Al patrulea ram (Restanțier la primul meu mileniu). Relevanță exegetică prezintă și secțiunea finală a cărții, care îndeplinește o funcție paratextuală și documentară complexă, integrând un aparat critic structurat sub forma unui dosar de Exprimări critice, un Profil de autor configurat prin intermediul interviurilor, discursuri de tip Laudatio, Poeziidedicate (poetului de-a lungul timpului), precum și repere de ordin bibliografic.
Postumitatea receptării operei lui Nicolae Steinhardt se structurează pe o paradigmă duală: pe de o parte, dimensiunea asumată de el însuși, care decurge din statutul lui de neofit al ortodoxiei, iar, pe de altă parte, dimensiunea publică, determinată de orizontul de așteptare al cititorilor care îl asimilează cvasi-totalizator prin prisma Jurnalului fericirii, text fundamental al literaturii de mărturisire și al memorialisticii concentraționare.
În acest context exegetic, se înscrie și contribuția critică a lui Cassian Maria Spiridon. Volumul lui, intitulat programatic Fericirile monahului Nicolae de la Rohia (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022), își propune să reorienteze discursul critic spre dimensiunea ascetică a existenței scriitorului, analizând parcursul monastic și spiritualitatea acestuia.
În contextul axiologic contemporan, caracterizat de o fluidizare a normelor și de o reconfigurare adesea doctrinară a ierarhiilor sociale, se constată o necesitate stringentă de reevaluare a modelelor arhetipale transgresive. Volumul Marianei Rânghilescu, intitulat Femei din „Biblie” în literatură (Editura LIMES, 2026. Prefață de Theodor Damian), se poziționează în sfera recuperării și promovării vectorilor spirituali și culturali de factură tradițională.
Cartea adoptă o structură lexicografică, prezentând personalitățile în ordine alfabetică. Din punct de vedere tipologic, autoarea pendulează între portrete marcate de failibilitate ontologică și modele caracterizate de virtuți cardinale (fidelitatea doxologică, curajul soteriologic, patriotismul, smerenia, devotamentul, înțelepciunea și spiritul de jertfă). Prin reliefarea acestor atribute etice și spirituale, volumul fundamentează o paradigmă comportamentală axiologică, ilustrând modul în care credința își revendică un statut normativ în existența cotidiană a ecleziei.
*Convertirea ca fapt de subversiune existențială, în „Scrisul Românesc”, Nr. 7/2026, pp 6,8
Postumitatea receptării operei lui Nicolae Steinhardt se structurează pe o paradigmă duală: pe de o parte, dimensiunea asumată de el însuși, care decurge din statutul lui de neofit al ortodoxiei, iar, pe de altă parte, dimensiunea publică, determinată de orizontul de așteptare al cititorilor care îl asimilează cvasi-totalizator prin prisma Jurnalului fericirii, text fundamental al literaturii de mărturisire și al memorialisticii concentraționare.
În acest context exegetic, se înscrie și contribuția critică a lui Cassian Maria Spiridon. Volumul lui, intitulat programatic Fericirile monahului Nicolae de la Rohia (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022), își propune să reorienteze discursul critic spre dimensiunea ascetică a existenței scriitorului, analizând parcursul monastic și spiritualitatea acestuia.
