https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Ramuri”, Nr. 10 /2026

Cel mai recent opus semnat de Mihajlo Vasiljević, A mai trecut o pasăre (Editura Autograf MJM, Craiova, 2024. Grafică de Valentin Vasilescu), se bazează pe o ecuație simbolică de o severă simplitate: pasărea nu mai este un simbol al libertății romantice sau al ascensiunii spirituale (ca la Baudelaire sau Shelley). Ea este transcripția alegorică a timpului. Titlul este un avertisment asupra efemerității noastre. Zborul pasării devine o măsură a erodării lăuntrice, o contorizare discretă, dar implacabilă, a amortismentului ființei. Depășind solipsismul liric, poetul își asumă aici un rol de înaltă responsabilitate etică: el devine conștiința reflexivă a colectivității, un adevărat purtător de cuvânt în fața vicisitudinilor tranzitoriului. Prin vocea lui, sentimentul individual al trecerii se sublimează într-un semnal de alarmă universal privind fragilitatea destinului uman. Titlul este ca un memento mori atenuat, o pedagogie a atenției față de clipa care se consumă. Poetul are o misiune etică. El renunță la simplul efort de auto-meditare izolată și devine exegetul suferinței și al conștientizării generale în fața timpului. 

https://blog.revistaderecenzii.com

*„Convorbiri literare”, Iași, 10 / 2026

Un volum de real interes pentru înțelegerea unei biografii intelectuale este cartea de corespondență publică de Cornel Munteanu, intitulată sugestiv Corespondență adnotată (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2026). Denumirea este pe deplin justificată, întrucât autorul nu se limitează la reproducerea propriu-zisă a schimburilor epistolare: el  reconstruiește, prin intermediul unor consistente note introductive și explicative, contextul în care s-au constituit și s-au desfășurat relațiile lui cu fiecare dintre corespondenți. Adnotările permit descifrarea mai nuanțată a scrisorilor și restituie, dincolo de textul epistolar propriu-zis, atmosfera și semnificațiile unei epoci.

Volumul reunește corespondența cu douăzeci și cinci de destinatari, organizați în ordine alfabetică. Scrisorile sunt documente ale unei memorii personale, dar și mărturii asupra unui anumit climat cultural, asupra unor preocupări comune, proiecte, întâlniri și dialoguri care au contribuit la definirea unui parcurs intelectual.

https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Gazeta Gorjului”, Nr. 9 / 2026

Cel mai recent volum de lirică semnat de Ștefan Melancu, Întoarcerea la real (Editura Limes, Cluj, 2025), își organizează materia poetică în cinci secțiuni — Nașterea atunci a poeziei, Vara firii, Poemele nopții, Alergarea chipului și Întoarcerea la real — alcătuind un traseu care poate fi privit ca o succesiune de stări ale conștiinței. Denumirile capitolelor anunță temele, dar și prefigurează o adevărată gramatică a volumului: nașterea cuvântului, includerea acestuia în ritmurile firii, traversarea nocturnului, căutarea chipului și, în cele din urmă, revenirea la real.

Această întoarcere nu trebuie înțeleasă însă ca o simplă revenire la ceea ce este recognoscibil sau imediat perceptibil. Realul lui Ștefan Melancu este unul filtrat prin memorie, afectivitate și imaginație. Prin arta scrisului, autorul încearcă să recupereze sensurile ascunse ale vieții, acele vibrații pe care privirea grăbită le pierde.

https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2026

Prin filtrul gnoseologic și metodologic propus în lucrările antropologice ale lui Nicolae Panea, cu precădere în volumul Gramatica funerarului (Editura Etnologică, București, 2026), conceptul de „gramatică” depășește accepțiunea strict lingvistică, transformându-se într-o veritabilă categorie sintagmatică a socio-antropologiei culturii. În această grilă de citire, „gramatica” desemnează ansamblul de reguli structurale, coduri semiotice și prescripții ritologice care guvernează, ordonează și validează manifestarea empirică a gesturilor thanatice.

Dezvoltarea acestei premise comportă trei direcții analitice fundamentale. Codificarea practicilor și morfologia gestului ritologic. Așa cum o limbă naturală folosește o morfologie și o sintaxă pentru a genera discursuri inteligibile, spațiul ritualic funerar activează un „alfabet” al practicilor corporal-comportamentale (bocetul, gestica doliului, orientarea spațio-temporală a corpului neînsuflețit, manipularea obiectelor rituale). Aceste reacții și gesturi sunt invariante formale investite cu valoare comunitară. Gramatica funerarului este cea care convertește emoția brută a pierderii într-un limbaj colectiv coerent, structurat și lizibil pentru membrii comunității: „Deși înspăimântătoare, moartea poate fi considerată, mai curând, ca o împlinire decât ca o pedeapsă. Ea face parte din logica senina a ciclicității vieții. De aceea, țăranul român se pregătește încă din viață ca trecerea lui în lumea strămoșilor să se facă în mod sigur, corect și fără prea multe chinuri pentru cei rămași. Această grijă pe care o are fiecare pentru pregătirile funerare vizează, pe de o parte, propria liniște sufletească, acomodarea psihică, iar, pe de altă parte, protecția celor vii. Datoria acestora față de cel plecat pe lumea de dincolo este înfăptuirea ritualului. Această datorie este esențială și nu poate fi preluată de nimeni. Neîmplinirea ei are efecte dintre cele mai nefericite, care afectează atât statutul sufletului mortului, rămas pribeag, neintegrat în lumea strămoșilor, cât și destinul neamului”.

https://blog.revistaderecenzii.com

*în revista „Ramuri”, Nr. 9 / 2026

Volumul despre Familia Pif (Editura Revers, Craiova, 2026), semnat de Dodo Niță, se plasează la intersecția dintre monografia critică și dicționarul bio-bibliografic, hibriditate structurală care îi atribuie din start un statut singular în peisajul benzii desenate autohtone și europene. Originalitatea demersului este susținută de doi piloni metodologici și tematici fundamentali. Dimensiunea empirică și caracterul de istorie orală. Spre deosebire de instrumentele lexicografice clasice, adesea tributare unei compilații de date administrative, lucrarea lui Dodo Niță se distinge prin caracterul nemijlocit al cercetării. Autorii inserați în acest corpus sunt subiecți ai unei cunoașteri directe, viva voce. Interviurile față în față și interacțiunile personale pe care autorul le-a avut cu creatorii revistei „Pif Gadget” transformă volumul într-un document de istorie orală extrem de valoros. Această abordare adaugă o încărcătură afectivă și o acuratețe a detaliului biografic care nu ar fi putut fi extrase exclusiv din surse terțiare.

https://blog.revistaderecenzii.com

*„Viața Românească”, Nr. 9 / 2026, pp. 87 – 92

Gabriel Chifu și-a construit în ultimele decenii o operă epică solidă, caracterizată de interesul pentru marile teme existențiale: libertatea, destinul, puterea, identitatea, devenirea spirituală și raportul individului cu istoria. Critica literară a observat că multe dintre romanele sale sunt construite ca parabole moderne, în care realismul se împletește cu simbolul, alegoria și reflecția metafizică.

Într-un mod care amintește de vechile credințe ale omului, pentru care visul nu era simplă nălucire a somnului, ci semn al întâmplărilor care aveau să vină, Gabriel Chifu își începe romanul Trenul (Editura Cartea Românească, București, 2026) prin înfățișarea unui vis premonitoriu. Astfel, încă din primele pagini, autorul așază narațiunea sub semnul unei realități lărgite, în care faptul comun se împletește cu taina, iar existența omului pare că primește, din când în când, ecouri dintr-o ordine nevăzută a lumii.

https://blog.revistaderecenzii.com

*în revista „Convorbiri literare”, Iași, Nr. 9 / 2026

Urmărind itinerariul literar al Alexandrei Târziu, de la primele exerciții de fină disociere analitică din Nu se poate preciza (1967) ori Nu-mi pasă (1969), trecând prin faza de subtilă tensiune epică din Sperietoarea din Hors (1979) și până la nuanțările reflexive din False obiecte prețioase (1998) sau Libertatea peștilor captivi. Scene globale (2006), se poate identifica una dintre constantele operei ei: vigilența critică, dublată de o rară acuitate a observației morale. Aflată astăzi la ceasul permeabil retrospectivei, scriitoarea ne introduce, prin cel mai recent op, Văzute și nevăzute la Casa Monteoru ((Editura Vremea, București, 2025), în penumbra și culisele anilor ’80, perioadă care a precedat exilul ei transatlantic.

https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Ramuri”, Nr. 8 / 2026

Titlul celui mai recent volum semnat de Adrian Frățilă, Sicomor sădit în mare (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2025), este o metaforă pentru condiția creatorului. Arborele exotic, transpus în mediul marin, devine un alter ego al poetului, care, după o viață dedicată alterității și efortului de armonizare socială, constată eșecul comunicării interumane, motiv pentru care alege deliberat reconfigurarea propriului spațiu prin racordarea la elementul acvatic. Spre deosebire de iluzia stabilității sociale, caracterul intrinsec dinamic al mării elimină din start pretenția unei statornicii inter-generaționale.

Din punct de vedere structural, volumul este proiectat în patru macro-secțiuni, fiecare fiind gândită drept o „ramură” a aceleiași axe simbolice – maiestuosul sicomor: Ramul cel dintâi (Echinocțiul de fiecare zi), Al doilea ram (Vânător înzăpezit), Ramul al treilea (La arat văzduhul) și Al patrulea ram (Restanțier la primul meu mileniu). Relevanță exegetică prezintă și secțiunea finală a cărții, care îndeplinește o funcție paratextuală și documentară complexă, integrând un aparat critic structurat sub forma unui dosar de Exprimări critice, un Profil de autor configurat prin intermediul interviurilor, discursuri de tip Laudatio, Poezii dedicate (poetului de-a lungul timpului), precum și repere de ordin bibliografic.

https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Scrisul românesc”, Nr. 8 / 2026, pp.6,8

Postumitatea receptării operei lui Nicolae Steinhardt se structurează pe o paradigmă duală: pe de o parte, dimensiunea asumată de el însuși, care decurge din statutul lui de neofit al ortodoxiei, iar, pe de altă parte, dimensiunea publică, determinată de orizontul de așteptare al cititorilor care îl asimilează cvasi-totalizator prin prisma Jurnalului fericirii, text fundamental al literaturii de mărturisire și al memorialisticii concentraționare.

În acest context exegetic, se înscrie și contribuția critică a lui Cassian Maria Spiridon. Volumul lui, intitulat programatic Fericirile monahului Nicolae de la Rohia (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022), își propune să reorienteze discursul critic spre dimensiunea ascetică a existenței scriitorului, analizând parcursul monastic și spiritualitatea acestuia.