https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Ramuri”, Nr. 8 / 2026

Titlul celui mai recent volum semnat de Adrian Frățilă, Sicomor sădit în mare (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2025), este o metaforă pentru condiția creatorului. Arborele exotic, transpus în mediul marin, devine un alter ego al poetului, care, după o viață dedicată alterității și efortului de armonizare socială, constată eșecul comunicării interumane, motiv pentru care alege deliberat reconfigurarea propriului spațiu prin racordarea la elementul acvatic. Spre deosebire de iluzia stabilității sociale, caracterul intrinsec dinamic al mării elimină din start pretenția unei statornicii inter-generaționale.

Din punct de vedere structural, volumul este proiectat în patru macro-secțiuni, fiecare fiind gândită drept o „ramură” a aceleiași axe simbolice – maiestuosul sicomor: Ramul cel dintâi (Echinocțiul de fiecare zi), Al doilea ram (Vânător înzăpezit), Ramul al treilea (La arat văzduhul) și Al patrulea ram (Restanțier la primul meu mileniu). Relevanță exegetică prezintă și secțiunea finală a cărții, care îndeplinește o funcție paratextuală și documentară complexă, integrând un aparat critic structurat sub forma unui dosar de Exprimări critice, un Profil de autor configurat prin intermediul interviurilor, discursuri de tip Laudatio, Poezii dedicate (poetului de-a lungul timpului), precum și repere de ordin bibliografic.

https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Scrisul românesc”, Nr. 8 / 2026, pp.6,8

Postumitatea receptării operei lui Nicolae Steinhardt se structurează pe o paradigmă duală: pe de o parte, dimensiunea asumată de el însuși, care decurge din statutul lui de neofit al ortodoxiei, iar, pe de altă parte, dimensiunea publică, determinată de orizontul de așteptare al cititorilor care îl asimilează cvasi-totalizator prin prisma Jurnalului fericirii, text fundamental al literaturii de mărturisire și al memorialisticii concentraționare.

În acest context exegetic, se înscrie și contribuția critică a lui Cassian Maria Spiridon. Volumul lui, intitulat programatic Fericirile monahului Nicolae de la Rohia (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022), își propune să reorienteze discursul critic spre dimensiunea ascetică a existenței scriitorului, analizând parcursul monastic și spiritualitatea acestuia. 

https://blog.revistaderecenzii.com

*în „Convorbiri literare”, Nr. 8 / 2026, Iași

În contextul axiologic contemporan, caracterizat de o fluidizare a normelor și de o reconfigurare adesea doctrinară a ierarhiilor sociale, se constată o necesitate stringentă de reevaluare a modelelor arhetipale transgresive. Volumul Marianei Rânghilescu, intitulat Femei din „Biblie” în literatură (Editura LIMES, 2026. Prefață de Theodor Damian), se poziționează în sfera recuperării și promovării vectorilor spirituali și culturali de factură tradițională.

Cartea adoptă o structură lexicografică, prezentând personalitățile în ordine alfabetică. Din punct de vedere tipologic, autoarea pendulează între portrete marcate de failibilitate ontologică și modele caracterizate de virtuți cardinale (fidelitatea doxologică, curajul soteriologic, patriotismul, smerenia, devotamentul, înțelepciunea și spiritul de jertfă). Prin reliefarea acestor atribute etice și spirituale, volumul fundamentează o paradigmă comportamentală axiologică, ilustrând modul în care credința își revendică un statut normativ în existența cotidiană a ecleziei.

https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică apărută în „Gazeta Gorjului”, Nr. 7 / 2026

Prin cel mai recent roman al lui, Călătorie pe tivul vieții (Editura AIUS, Craiova, 2025), al cărui filon urmuzian se lasă recunoscut încă din titlu, Cristian George Brebenel reînvie, într-o formulă de amplă desfășurare barocă, aventura unei lumi aflate într-o perpetuă metamorfoză. El își asumă provocarea de a aduna și orchestra elementele care alcătuiesc existența, restituindu-le o exuberanță expresivă și o densitate imaginară în care grotescul, ludicul și reflecția asupra condiției umane se întrepătrund într-o vastă compoziție de factură barocă: „Eu aș dori să revin la seva și mustul lucrurilor complicate, la seva și mustul vieții – căci, nu-i așa, viața e complexă! – la o explozie barocă a elementelor ce compun existența și ne înconjoară în mii de nuanțe, să trec de la domnia verbului la domnia substantivului și a adjectivului. Astfel e firesc ca scriitura să devină complexă și să ceară mai multă atenție”.

https://blog.revistaderecenzii.com

*„Convorbiri literare”, Nr 7 / 2026, pp. 78. 79. 80

În contextul axiologic al postmodernității, caracterizat prin pulverizarea discursivă și generalizarea unei atitudini cinice în spațiul literar contemporan, Monica Pillat recuperează dimensiunea sacră a cotidianului și a memoriei, fapt evident și în cel mai recent volum de lirică, intitulat sugestiv Chilia fără ziduri (Editura Spandugino, București 2026).

Poemul inaugural anunță un nucleu tematic structural: libertatea inalienabilă a individului de a-și asuma propria condiție umană. Apetența pentru zbor capătă o asemenea magnitudine, încât transfigurarea eului liric feminin într-un stol de berze — act de sorginte demiurgică orchestrat de figura iluzionistului — se dovedește insuficientă pentru a-i atenua elanul: „- În ce-ai dori să te preschimb? / M-a întrebat iluzionistul, / Pe când cortina cobora. / – Aș vrea să fiu un stol de berze” (În două locuri). În plus, secvența finală face o disociere de natură metafizică între spiritul dionisiac, definit de un avânt irepresibil, și ființa empirică, încorsetată de imanentul existenței terestre: „Nu știu cât a trecut de când / Sunt simultan în două locuri, / Jos, pe pământ, și în înalt, / Strânsă-ntre margini, nesfârșită, / Captiv de liberă-n adânc”.

https://blog.revistaderecenzii.com

*„Scrisul Românesc”, Nr. 6/2026

Volumul de proze de întinderi diverse, intitulat Zugzwang sau Strada cu o singură ieșire (Editura POLIROM) și semnat de Adrian Alui Gheorghe, scriitor cu un stil inconfundabil, reunește un corpus de douăsprezece narațiuni, fiind completat de o Addenda despre „Obsidianul negru de la Dalnegorsk”.

În literatura lui Adrian Alui Gheorghe, adesea marcată de ironie fină, realism psihologic și o atenție deosebită acordată detaliilor din viața orașului sau a mediului cultural introducerea unei note sau a unui element precum „Obsidianul negru de la Dalnegorsk” nu este întâmplătoare și servește mai multor scopuri estetice. Termenul „Zugzwang” vine din șah și definește acea situație disperată în care orice mutare ești obligat să faci, îți înrăutățești poziția. Obsidianul negru, ca piatră mitologică, este adesea asociat în ezoterism cu „oglinda adevărului”, cu abilitatea de a scoate la iveală cele mai întunecate și ascunse părți ale psihicului. Este o metaforă perfectă pentru blocajul personajelor lui, o limită pentru care, pentru a o depăși, este nevoie de un atu, de o virtute congenitală. Autorul folosește această notă cu aer științific / geografic pentru a ancora povestirile (adesea absurde sau suprarealiste, în descendența lui Urmuz) într-o realitate stranie. Dalnegorsk devine un spațiu mitologic, un capăt de lume unde rațiunea se fracturează. Obsidianul negru este un obiect cu puteri magice, un talisman, venit parcă din altă dimensiune (trimitere la caracterul straniu, aproape extraterestru al locului din Rusia) care explică sau potențează atmosfera de „stradă cu o singură ieșire” a volumului. Este, în esență, un „obiect găsit” din realitatea dură a Siberiei, transformat de scriitor într-un simbol literar al misterului insolubil și al fatalității. 

https://blog.revistaderecenzii.com

Ontologia sacrului și rigorile intimismului* „Scrisul Românesc”, Nr. 5/2026, pp 8,9

Titlul volumului Cartea zilelor care n-au fost (Editura Cartea Românească, București, 2026) de Mihai Firică determină o deschidere semantică tripartită, bazată pe axe temporale și intertextuale distincte. Prima direcție, dimensiunea intertextuală, ancorează discursul poetic într-un context istoric și social traumatic.

Cea de-a doua instanță, dimensiunea retrospectivă (a potențialității trecute), vizează „zilele care n-au fost” și pornește de la ipoteza contrafactuală a existențelor neîmplinite, dar prefigurate discursiv în cuprinsul poemelor. Dimensiunea prospectivă: în cele din urmă, titlul trimite către un viitor ipotetic, înspre zilele care încă nu s-au materializat, dar a căror posibilitate de survenire este latentă în atmosfera lirică a textelor analizate. 

Mihai Firică manifestă o preocupare autoreflexivă față de geneza actului poetic, instituit ca un echivalent al textului biblic primordial. Din perspectiva lui, cuvintele sălășluiesc într-un topos metafizic, de unde descind deja întruchipate în forme, însă, în această iconografie, starea pe care logosul o transportă cu sine solicită atenție, o stare de o rară puritate, definită printr-o fidelitate cvasi-mistică față de poetul care se așază la masa de scris: „Înainte de a mi se așeza cuminți / pe coala albă pe care îmi odihnesc fruntea, / cuvintele adulmecă în direcția mea / ca niște cățeluși cu boturile umede” (Facerea poemului).  

https://blog.revistaderecenzii.com

O hermeneutică a sistemului călinescian

În volumul Poezia Realelor și universul liric (Editura Junimea, Iași, 2025), Cassian Maria Spiridon întreprinde o necesară și densă exegeză asupra operei lui G. Călinescu. ​

Întâiul popas al analizei vizează raportul dintre autonomia esteticului — sanctuar al spiritului liber, unde opera aspiră la propria ei lege — și tribulațiile partinice ale veacului. În acest perimetru de fricțiuni, judecata critică a lui G. Călinescu își testează consistența și capacitatea de a rezista presiunilor istoriei, întrucât acolo unde contextul cere adeziuni și alinieri, spiritul critic, dacă rămâne fidel sieși, își revendică dreptul la distanță, la nuanță, la o suveranitate a preferinței, care nu se lasă confiscată: „Locul lui Călinescu, stabilit de E. Lovinescu, se află în a treia generație postmaioresciană. Lovinescian ca formație, după cum remarca și N. Manolescu, criticul este autorul primei istorii integrale a literaturii române, de natură strict estetică, față de Istoriile lui E. Lovinescu, fatalmente teziste, având rol de manuale practice” (G. Călinescu, între autonomia esteticului și angajamentul partinic).