*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 11 / 2025

Corneliu Dumitriu ne oferă prin Teatrul lui Shakespeare (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021) o amplă sinteză consacrată operei dramatice a bardului din Avon. Construcția volumului urmează liniile mari ale creației shakespeariene: Tragediile, Comediile, Piesele istorice, la care se adaugă o secțiune aparte, Trei studii de caz, precum și un Dicționar al personajelor. Această arhitectură propune o lectură ierarhică și ordonată, aptă să înlesnească pătrunderea în miezul unei opere în care forța imaginativă și tensiunea dramatică se conjugă într-o unitate vie.

https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 11 / 2025, p. 6

Despre un pesimism bine temperat (Editura Eikon, București, 2025) scrie Cassian Maria Spiridon, propunând o reflecție de o gravitate mereu reînnoită. Tema abordată își păstrează actualitatea aproape neîntreruptă, căci ea surprinde tensiunea fundamentală dintre individul competent, fără pretenția geniului, și mediocritatea socială care tinde să-l submineze. În această opoziție, autorul identifică atât un simptom al epocii moderne, cât și o constantă a condiției umane, acolo unde luciditatea se confruntă inevitabil cu inerția spiritului colectiv.

Observația autorului — „Masa nimicește tot ceea ce nu este după chipul și asemănarea ei, tot ceea ce este deosebit, individual, calificat și de elită” — dobândește, în context, valoarea unei legi antropologice. Pesimismul despre care Cassian Maria Spiridon vorbește nu este o formă de renunțare, ci una de luciditate controlată — o tristețe înțeleaptă, care recunoaște reculul valorilor fără a abdica de la ele. În acest sens, discursul lui se înscrie în tradiția criticii morale a culturii, acolo unde luciditatea devine, paradoxal, o formă superioară de speranță.

https://blog.revistaderecenzii.com

https://blog.revistaderecenzii.com

Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 10 / 2025

Cel mai recent volum de poezie al lui Cassian Maria Spiridon, intitulat Cu o bufniță pe umăr (Editura Junimea, Iași, 2025), se prezintă sub forma unei construcții articulate, distribuite în cinci secțiuni distincte. Această împărțire sugerează o intenție de organizare tematică și tonală, prin care autorul caută să imprime discursului liric o progresie interioară și o arhitectură de ansamblu.

https://blog.revistaderecenzii.com

Eroismul închipuit: despre iluzii și adevăr în „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I. L. Caragiale*, în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2025, pp. 9 – 10

Atent observator al moravurilor, I. L. Caragiale surprinde prin piesa Conu Leonida față cu reacțiunea modul în care individul de rând „trăiește istoria” nu prin participare, ci prin deformare imaginară. Micile spaime domestice, amplificate de zgomotele nocturne, iau proporții epice în mintea protagoniștilor. Această disimulare a realului, pe jumătate farsă și pe jumătate dramă a inconștienței, devine punctul de plecare a reflecției asupra felului în care omul mic falsifică evenimentul mare. I. L. Caragiale știe că, adesea, cele mai mari permutări izvorăsc din situații mărunte, iar banalitatea cotidiană, aparent lipsită de relief, devine fermentul din care se nasc marile iluzii. Conu Leonida se crede, în fața Efimiței cel puțin, unul dintre acei „oameni puternici ai zilei”. Ritualul lui zilnic are aerul unei liturghii profane: „întâi și-ntâi pun mâna pe Aurora Democrată, să văz cum merge țara”. Astfel, ziarul, substitut al zeiței dimineții, aduce democrație peste un popor întreg. Se relevă aici mecanismul comic al piesei: un personaj mărunt ridicat la rangul de profet prin propria autoiluzionare.

https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică apărută în revista „Convorbiri literare”, Nr. 10 / octombrie, Iași, 2025

Desculț prin Atlantida (Editura Timpul, Iași, 2025), noul volum de lirică al lui Alexandru Drăghici, propune o dublă cheie de lectură: copilul care umblă desculț și satul originar pe unde a hălăduit. În această dublă grilă se adună, deopotrivă, inocența vârstei edenice și nostalgia unei geografii originare, pe care poezia le transfigurează în mit personal. Titlul evocă mai întâi credința poetului în realitatea unui continent legendar, a cărui existență, încă neverificată, rămâne totuși atestată, ca ipoteză fascinantă, în dialogurile platonice. În subtext, se conturează imaginea unui înotător care străbate adâncurile, căci despre Atlantida se spune că s-ar fi prăbușit în mare în urma unui cataclism natural. Pentru Alexandru Drăghici, Atlantida, desprinsă din mitologia Antichității, se convertește într-un echivalent simbolic al satului originar și al copilăriei paradisiace, devenind spațiul unei nostalgii fondatoare și al unei memorii transfigurate prin poezie.

https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8 /2025

Volumul Căutări prin labirintul poeziei (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025) al lui Ioan Ursu se impune, de la prima lectură, ca o încercare de cartografiere a lumii contemporane, dar și a universului interior al poetului.

În cele douăzeci și una de crochiuri lirice, Ioan Ursu își îngăduie să reia experiența propusă altădată de Marin Sorescu în Singur printre poeți. Avem de-a face, astfel, cu un exercițiu de parodiere și totodată cu o veritabilă punere în scenă a unor stiluri consacrate.  Poetul se așază în interiorul unor forme poetice deja fixate, pentru a le supune unui joc al variațiunii și al distanței. Pentru a nu lăsa cititorului niciun dubiu asupra intenției sale, el își deschide fiecare text cu un motto extras din opera autorilor evocați, făcând astfel explicită filiația. Materia crochiurilor se desfășoară de-a lungul întregului evantai al curentelor literare, de la echilibrul clasic și elanul romantic, până la încercările de reînnoire neomodernistă și proiecțiile avangardist-futuriste.

https://blog.revistaderecenzii.com

*Studiu apărut în revista „România literară”, Nr. 36 – 37 / august, 2025

În opera lui Liviu Rebreanu, romanul atinge o monumentalitate tragică. Ion, Pădurea spânzuraților și Răscoala nu sunt simple romane, ci temple ale disperării organizate, unde severitatea devine un principiu estetic și etic totodată. Rebreanu construiește o cosmologie a determinismului, în care personajele sunt vectori ai unor forțe imense. Fatalitatea socială funcționează asemenea unui câmp gravitațional care distorsionează voința. De exemplu, Ion întruchipează acel homo economicus, prins în ciclul pământului sacru. Prozatorul cercetează biologia disperării (războiul ca mecanism de autodistrugere în Pădurea spânzuraților) sau fiziologia revoluției (explozia colectivă ca puls al nemăsurii în Răscoala. Evenimentul istoric este implozie a utopiei, unde masa se transformă din protagonist în corpus morbid). 

https://blog.revistaderecenzii.com

*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 9 / 2025, p. 6

Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi (Editura Humanitas, București, 2024) este titlul care ne previne asupra unei aventuri deloc solite: o incursiune lucidă în spațiile frământate ale Kurdistanului, Irakului, Anatoliei și Armeniei. Autoarea, Sabina Fati, își enunță limpede demersul – călătoria începută în vara anului 2021 a avut un dublu scop: de a sonda, în filigranul prezentului, logica profundă a conflictelor care frământă Orientul apropiat și refacerea traseului celor zece mii de mercenari greci, prezentați de Xenofon în lucrarea Anabasis. Prin această punere în paralelă, se conturează o întrebare geopolitică: în ce măsură intervențiile Occidentului în Orient s-au dovedit eficace. Nu asistăm aici la un simplu periplu descriptiv, ci la o încercare de a înțelege substratul uman și istoric al unor rupturi care par fără leac, desfășurate în proximitatea Europei. Într-o epocă în care viteza informației deformează adesea adevărul în caricatură și conflictul este redus la clișeu mediatic, demersul Sabinei Fati dobândește o semnificație cu atât mai prețioasă: aceea a unei mărturii directe și a unei reconstituiri lucide, pornind din însăși topografia istoriei vii. Efortul ei se înscrie, astfel, în tradiția celor care, dincolo de spectacolul informațional, caută să restituie profunzimea și tensiunea autentică a faptelor, precum și pulsația adâncă a spațiului vizitat. Fie că străbate pământurile însângerate ale Kurdistanului, fie că se oprește în Anatolia încă bântuită de fantomele imperiului, autoarea evită capcanele sentimentalismului sau ale judecății sumare. Ea ascultă, observă, își interoghează interlocutorii, construind astfel o geografie a rezilienței umane.