Georgiana Gligă: Terra*

*Lucrare premiată la concursul național Dacă noi am fi planeta albastră

Eu sunt planeta albastră! Toate frumusețile, anomaliile, toate stările cameleonice și paroxistice întâlnite până în prezent; toate acestea mă definesc pe mine, eu cuprind întregul. Fericită sunt mereu, văzând oamenii făcând bine naturii, admirând tainele unui complex.

Continuă să citești

Miluire și mântuire. Proză, de Adi Popescu

Am urmărit pe youtube câteva filmulețe cu fenomenul (de fapt teofania) Pătru de la Maglavit. Săptămâna trecută am fost la bibliotecă și am rămas surprins când o angajată nu auzise de Petrache Lupu. Eu mă gândesc că de la Moise, deci de acum cca. 4600 ani Dumnezeu nu s-a mai arătat nimănui. Cred că fenomenul Maglavit, în epocă era mai consistent decât e în prezent Arsenie Boca. Plecau zilnic zece trenuri din Craiova. Venea lumea pe jos, cu carul sau cu ce putea. După epifanie, Pătru a fost înzestrat cu harul vindecării. Făcea adevărate minuni. A venit și Carol al II-lea. A fost consultat de medici celebrii ai vremii și a fost găsit perfect sănătos. L-a luat și Antonescu cu avionul până la cotul Donului când i-a mărturisit generalului că războiul e pierdut. Apoi era ridicat sistematic de comuniști câte o săptămână (când e posibil să fi fost bătut și torturat) dar Pătru nu a recunoscut niciodată asta. Fac acum analogie cu chinurile la care a fost supus Iisus. El vindeca lumea, o îndemna la credință și smerenie iar ca drept răsplată a fost bătut și torturat de regim. Ce destin tragic!

Continuă să citești

Despre logos. Recenzie* de carte, de Dan Ionescu

*Despre logos

Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2019

În cel mai recent volum, poeme abandonate în cuvinte (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2018), al cărui titlu face trimitere la forța de creație a logosului, Ioan F. Pop își exprimă stările din vecinătatea iluziilor, iar una dintre stări este de plenitudine, chiar de expansiune anatomică, precum personajele urmuziene activau în planul real cu o dublă însușire, mecanică și umană: „culcat pe spate, ca într-o veche iluzie, / așteptam mângâierile ierbii, / șoaptele vântului / (…) / penumbrele altui timp curgeau printre genele ușor întredeschise, / printre degetele crescute pe tot corpul”. O cauză a solitudinii voluntare o reprezintă propensiunea poetului de a fi altceva decât este, saturat de limitele condiției de om; de exemplu, tinde să facă parte din clasa gasteropodelor, convins că „surghiunul e ultima cochilie în care mai scurmă / ghearele de vapori ale bătrânelor închipuiri”. Pentru că metamorfoza nu poate avea loc în realitate, recurge la evaziuni spirituale, dar și un asemenea procedeu de auto-alienare induce monotonia și oboseala. O cale de reechilibrare a propriei naturi este credința în Iisus: „mâna s-a săturat să fie salahor la himere. / și-a făcut cruci după cruci”.

Continuă să citești