https://blog.revistaderecenzii.com/

În orice împrejurare, femeile au mai multe prilejuri de suferință decît bărbatul și suferă mai mult decît el. Bărbatul își are puterea și exercițiul puterii; el lucrează, umblă, muncește, meditează, înfruntă viitorul și găsește consolări în asta. Astfel făcea Charles. Dar femeia stă locului, rămîne față în față cu durerea, de la care nimic nu-i abate gîndul, coboară pînă în fundul genunii săpate de durere, o măsoară și adesea o umple numai cu dorul și lacrimile ei. Asta făcea Eugénie, începuse a se iniția în destinul său. A simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești. Eugénie trebuia să fie femeie în toate, în afară de ceea ce consolează femeia. Fericirea ei fusese „ca țintele semănate pe ziduri”, după sublima expresie a lui Bossuet^[1], o dată strînse la un loc, nu aveau să-i umple nici podul palmei. Suferințele nu se lasă niciodată prea mult așteptate, și pe Eugénie o ajunseră de zor.