https://blog.revistaderecenzii.com/
Văzându-l pe Patrocle răpus
el, cel viteaz, şi tânăr, şi puternic –
caii lui Ahile în plâns au izbucnit;
se revolta firea lor cea nemuritoare
privind opera morţii, la care erau martori.
Şi scuturându-şi capul, cu coamele săltând,
pământul cu copita izbeau şi pe Patrocle
îl jeleau, simţindu-l ne-nsufleţit, nimicit,
abject cadavru-acuma – fără spirit –
lipsit de apărare – fără suflu –
din viaţă reîntors în Marele Neant.
Zeus, văzând plânsul cailor săi cei veşnici,
se întristă: «La nunta lui Peleu,
îşi zise el, am fost nesocotit;
nu trebuia să vă fi dăruit, bieţii
mei cai! Ce căutaţi acolo, pe pământ,
printre muritori jalnici, ce-s jucăria sorţii?
Pe voi, feriţi de moarte, ca şi de bătrâneţe,
vremelnice necazuri vă chinuie acuma. Părtaşi aţi devenit
cu oamenii, la suferinţă lor.» Dar cei doi nobili cai
vărsau amare lacrimi, mai departe,
plângând al morţii nenoroc etern.
Sursa: http://poetii-nostri.ro/konstantinos-kavafis-caii-lui-ahile-poezie-id-33395/
