Ca pe un animal rănit, urlând la soare Cu lanţ de gât şi blana de murdării pătată, Să-şi plimbe cine-o vrea inima-însângerată Prin faţa ta, o, public lipsit de îndurare!
Pentru a cerşi râsul sau mila ta netoată, Pentru-o sclipire-n ochiu-ţi, năucă şi puţină, Să-şi sfâşie cine-o vrea cămaşa de lumină Ce-ascunde şi pudoarea şi voluptatea toată.
De-ar fi să mă înghită pe-o neagră veşnicie O groapă fără glorie şi muta-mi superbie, Tribut nu ţi-aş plăti nici vis, nici jale-amară,
Vïaţa nu ţi-aş da-o distracţie să-ţi fie Şi n-aş dansa nicicând pe scena ta vulgară.
În pragul scărilor rămas-am si nu-mi mai recunosc grădina. E noapte, -o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina Prin ochii cei mai duși de visuri, prin inima cea mai blajină, E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadână.
Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rup farmecul uimirii, Se frânge umbra-nduioșată, pe-alocuri, unde trandafirii S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.
Și blând s-abate-un vânt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă, Și-n luminiș de drum scăpată pe unde aiurit s-abate Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.
Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor.. pe-aproape Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape De vâsle-ntârziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adâncuri zborul.
La orizont-departe-fulgere fără glas zvâcnesc din când în cand ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu şi cantec de lăcuste. https://Versuri.ro/w/5d17
În soare spicele îşi țin la sân grăunţele ca nişte prunci ce sug. Iar timpul îşi întinde leneş clipele şi aţipeşte între flori de mac. La ureche-i ţârâie un greier.