https://blog.revistaderecenzii.com/

Multe valuri furiose năvăliră peste mine,
Multe inimi prea iubite în pămînt s’au prefăcut,
De când pentru prima oră te-am văzut printre suspine,
Zi funestă, zi fatală, întru care m’am născut!

Cu tote că pretutindeni un destin cumplit mă duce,
Din ruină în ruină în secret a lăcrăma;
Cu tote că nouă rele stau pe capu-mi să s’arunce,
Precum vulturii p’o pradă — eu nu te voiu blestema.

Nu, căci am simțit viața, deși-am încercat durerea;
Nu, căci pentru a combate, n’am pierdut încă puterea;
Nu, căci jalnicul meu suflet e tăcut, dar nu învins.

Nu, căci de-am pierdut speranța viselor copilăriei,
Mintea mea și-a luat sborul p’aripele veciniciei,
Și de ziua cea din urmă pieptul meu este coprins.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum au zburat acele ceasuri sfinte
Lăsând în urma lor numai puzderii
Și-un suflet trist, ce nopțile durerii
Cu jalea lor își mai aduce-aminte!

Și-acum zadarnic visele plăcerii
Se-ncearcă iar să-mi mai lucească-n minte,
Străine-mi par acele dulci cuvinte
Ce zac uitate-n umbra nepăsării.

Ce dulce fu a lor zădărnicie
Ce mă îmbată-acum pe veșnicie
Cu doruri vii și fericiri nespuse!

Nu plâng a lor așa de scurtă viață,
Și de-aș voi ca să-mi reapară-n față,
Aș fi nebun, căci ele sunt apuse.

1890, București