https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi câştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dânsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Când se adunau seara şi bârfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu retragerea oștilor, frumoasa alcătuire a țării se desface din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, nici povață. Cetățile se dărapănă, orașele se pustiesc; fruntașii, neguțătorii, oamenii cu stare, pleacă încotro i-o lumină Cel de Sus. Rămâne însă plugarul, gloata de muncă și de îndurare, rămâne poporul cel mult și strâmtorat, pe care porunca împăratului nu-l privește, pe care moartea nu-l mai înspăimântă. Săracul n-are unde să plece. El n-are nici chip, nici inimă să se înstrăineze. Îl leagă nevoile de vatra și ograda asta în care se încheie toată lumea lui, îl leagă atâtea rânduri de strămoși aici, îl leagă apoi credința că aici nu va mai avea dări de plătit, multele și apăsătoarele dări, în bani și-n muncă, pe care le cerea de la supuși strașnica stăpânire romană. Și astfel țăranul daco-roman — matca statornică a neamului nostru -păstrător credincios al limbii ș-al datinilor părintești rămâne aci, în țara lui bântuită, țară fără stăpân și fără apărare, pentru lungă și neașezată vreme. Brazdă-n câmp nu mai răstoarnă, îngrădirile se părăduiesc, pământul s-acopere de buruiană; dar cei care l-au muncit și s-au hrănit pe el de sute de ani văd lanurile viitoare, văd înseninarea zilei de mâine dincolo de întunericul care-i învăluie, o văd ș-o așteaptă. De pe țărmurile Mării Negre și din valea Nistrului mereu se reped hoardele flămânde ale goților, le spulberă gospodăriile și-i împing la adăposturile munților. Când valul se retrage ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă, n-apucă însă bieții oameni a-și încropi alb în căpistere, că iar vin pustiitorii și-i gonesc la munte. Trec așa o sută de ani, și când să zică și ei: Doamne, -ajută, iată că se prăvale din podișurile Asiei un nou puhoi de barbari asupra Europei. Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume nesfârșită de călăreți, de care și de gloate pe jos, ce-ntunecă zarea și zguduie pământul — un fluviu de oameni ce curge mereu și crește mereu, — și nu mai isprăvește — e lumea cea sălbatică și îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste întinsele șesuri dintre Ural și Volga. Spăimântați de apropierea lor, goții își părăsesc așezările din valea Nistrului și de pe coastele mării: parte se năpustesc spre munți, aceștia în zorul fugii își îngroapă la Pietroasa, în ținutul Buzăului, comoara sfântă, „Cloșca cu pui de aur” ce stă acum între podoabele muzeului nostru, ceilalți se aruncă orbește înlăuntrul Împărăției Romane, în marea de popoare bătrâne, care-i soarbe și-i amestecă în valurile ei.